Lectura NU dăunează grav sănătăţii. SÂNGEROASA DISPARIŢIE A ARISTOCRAŢILOR RUŞI

Fascinant demersul lui Douglas Smith [1] de a pune sub lupă destinele nobilimii ruse în preajma sau după 1917. Ea a fost prima clasă socială dezintegrată de Revoluția Rusă (cu cele două etape ale sale, cea din februarie și cea din octombrie). Asasinând sau exilând nobilimea, de fapt bolșevicii nu au făcut decât să înlocuiască elită politică și intelectuală a Rusiei, pentru a-i lua locul. La sfârșitul secolului al XIX-le nobilimea rusă (foarte pestriță în preferințele politice, chiar la vârful aristocrației, căci fiind oameni inteligenți și cultivați, mulți dintre ei și-au dat seama de abisul spre care îndrepta Imperiul țarul Nicolae al II-lea) nu număra mai mult de 1.900.000 de membri, adică numai 1,5% din totalul populației Imperiului Rus. Inclusiv Lenin. Ea era alcătuită mai degrabă din nobilimea care servea Imperiul în cadrul aparatului de stat. Înalta aristocrație numără numai 100 de familii, dependentă de uriașe domenii și de resursele generate de aceste imense proprietăți funciare. Moșierii, care au fost atât de mult diabolizați de aparatul de propagandă bolșevic, nu numărau mai mult de 30.000 de familii la o populație de peste 100 de milioane de oameni. 

Despre greșelile comise de ultimul țar s-a scris foarte mult, iar Douglas Smith trece doar tangențial peste aceste cauze care au dus la marea sucombare din 1917. Narațiunea se concentrează asupra a două mari familii aristocratice rusești, familiile Șermetiev și Golîțîn, cu toate ramurile și încrengăturile ei. Este imposibil de reprodus destinele acestor zeci de personaje, pe care cititorul român nici nu are cum să le rețină, căci istoricul american intră în detalii intime, dramatice, dar el are meritul de a reuși să recreeze spectaculoasa decădere și dispariție a vechiului sistem. Citind cartea te întrebi dacă nobilimea rusă ar fi putut cumva să prevină dezastrul din 1917. O ipoteză contrafactuală, într-adevăr, dar având în vedere miopia țarului Nicolae al II-lea care probabil a ratat șansa nu neapărat în 1917, când doar a decontat, ci imediat după 1905, când se părea că și Rusia evolua către o monarhie constituțională. Dacă nu s-ar fi implicat direct în distrugerea timidelor tendințe de democratizare, poate că nu ar fi avut soarta pe care a avut-o, atât el și familia imperială, cât și nobilimea rusă.  Dar pentru asta ar fi trebuit să-și dea seama de uriașele tensiuni și discrepanțe din societatea rusă, care aveau nevoie să fie canalizate pe un făgaș constituțional-democratic. Pentru că, totuși, Rusia înregistra la cumpăna anului 1900 niște ritmuri de creștere economică superioare Americii, depășind Franța la producția de oțel. Sistemul feroviar luase amploare, de la numai 1.360 km în 1850 ajungând la 64.000 km de cale ferată (prin extinderea spectaculoasă a Transiberianului, care avea să fie terenul confruntărilor din timpul războiului civil pe teatrul de operațiuni din Siberia).

Printre primele ținte ale bolșevicilor au fost nobilii ruși care se regăseau acum fără apărare în fața furiei și dorinței de răzbunare (chiar dacă marea majoritate a vechilor comuniști suferise relativ puțin în timpul regimului țarist, elocvent fiind cazul revoluționarului bandit de origine georgiană, Iosif Djugașvili, care, condamnat de patru ori la recluziunea siberiană, a evadat de cinci ori!). Să luăm la întâmplare familia contesei Kleinmichael al cărei palat din Sankt Peterburg a fost vandalizat de mai multe ori de către grupuri de soldați bolşevizati, care au luat la țintă perechea imperială dintr-un tablou, au ciuruit scara principală, au golit rezerva de vinuri etc. Contesa, la 75 de ani, s-a înarmat cu un pistol mai degrabă pentru a se putea sinucide, totuși a scăpat. Toți cei trei frați ai soțului său mort aveau să fie uciși în revoluție. Unuia i-a fost scos un ochi și a fost forțat să privească cu celălat cum erau uciși ceilalți ofițeri, apoi a fost torturat timp de două ore, aruncat în baionete, lovit cu patul armei. Alți doi nepoți aveau să fie omorâți de marinarii răsculați din Crimeea, extrem de violenți și de bolșevicii din Caucaz. Încă din primăvară anului 1917 au început să fie comise violențe și devastări ale proprietăților nobiliare, în mediul rural, chiar dacă vestea abdicării țarului ajunsese mai greu la cunoştinţa mujicilor ruși, chiar după câteva luni. Aici se află și una din cheile care permit înțelegerea înfrângerii Albilor în timpul Războiului Civil, care nu au înțeles că fără a rezolva satisfăcător chestiunea agrară nu aveau cum să câștige sprijinul țăranimii ruse. Nu întotdeauna țăranii au avut inițiativa acestor distrugeri, fiind ațâțați de dezertori din armata în plin proces de dezintegrare sau de marinari bolșevizați. Nobilii care nu au fost asasinați în acele luni au fost nevoiți sa fugă de pe moșiile lor, care au fost împărțite între țărani. Țăranii nu doreau să aștepte până când o viitoare Adunare Constiuantă ar fi dezbătut și votat reforma agrară, așa cum le promitea Guvernul provizoriu. Ei voiau să între în posesia pământului rapid. Aceasta spre deosebire de țăranul român, care alcătuia imensa majoritate a Armatei Române în 1917 și care, chiar dacă reprimată sângeros în 1907, a avut încredere în Regele Ferdinand și Regina Maria (probabil că și exemplele lor personale din timpul războiului au influențat masiv percepția țăranului român, spre deosebire de perechea imperială rusă).

Interesant este aspectul financiaro-economic dezvoltat de istoricul american. Veniturile de la moșii au încetat să mai vină. Nobilimea rusă era patrioată și avusese tendința să-și investească banii în Rusia, mai degrabă decât în Occident. După izbucnirea războiului în 1914, mulți nobili și-au transferat sumele din Vest spre Rusia, pentru a dovedi că sprijină cauza națională, astfel încât în 1917 i-a prins într-o situație foarte delicată. Pe de altă parte și familiile nobiliare cheltuiau sume uriaşe pentru întreținerea zilnică. Clanul extins Șermentiev avea nevoie de 75.000 ruble lunar, o suma uriașă în epocă, chiar punând la socoteală inflația, pentru nevoi curente. Totuși, nu toți nobilii s-au resemnat să fie uciși în propriile conace, înființând Uniunea pe Întreagă Rusie a Proprietarilor de Pământ pentru a se proteja. Organizația nu a avut o influență reală asupra evenimentelor ulterioare, rezumându-se să sprijine intervențiile militare ale lui Denikin sau Kolceak. „Totuși, chiar și atunci când lumea lor se prăbușea în jur, numai puțini nobili au încercat să părăsească țară, în mare parte pentru simplul motiv că aproape niciunul dintre ei, asemeni celor mai mulți conaționali, nu-și putea imagina că bolșevicii aveau să rămână la putere mai mult decât câteva săptămâni”. Cei care au plecat din cele două mari orașe cuprinse de nebunia loviturii de stat bolșevice, vânzând totul, s-au îndreptat mai degrabă către periferiile fostului Imperiu Rus (Crimeea, unde mulţi aveau case de vacanță sau Caucaz), așteptând derularea evenimentelor. Tatăl lui Vladimir Nabokov și-a pus familia pe tren în gara din Petrograd, cu destinația Crimeea, însă tânărul Vladimir, în loc să se deghizeze, purta ghete și un elegant baston. În mod miraculos, cei doi frați au ajuns la destinație, în condițiile în care trenurile erau pline de dezertori bolșevizați. Mai mult, se pare că în timpul războiului unii nobili ruși își vânduseră investițiile din afara Imperiului, repatriându-și capitalurile. Bolșevicii i-au lovit din plin și foarte rapid, astfel încât nici nu prea au avut timp să reacționeze. La sfârșitul lui decembrie 1917, Lenin a decis ocuparea a 27 de bănci din Petrograd și arestarea directorilor. Mulți nobili care plecaseră în zone sigure își lăsaseră totuși casetele cu mari valori (diamante, valută, monede de aur și argint etc.) în bănci, necrezând că se poate ajunge până la furtul lor de către noul guvern. În ianuarie 1918 toți deținătorii unor astfel de casete cu valori au fost chemați la bănci cu cheia pentru inspecție. Care s-a transformat într-un furt în toată regulă. Ceea ce le mai rămăsese a început să fie ascuns.

O parte din nobilii ruși rămași în teritoriul controlat de bolșevici și-au dat seama de șansa nesperată care a reprezentat-o înaintarea trupelor albe ale lui Kolceak și Denikin și au făcut tot posibilul să ajungă, pe căi ocolite în zonele controlate de aceștia. Chiar dacă nu au trăit decât câteva luni, maximum un an în efemerele republici albe, ei au putut să ia calea retragerii alături de rămășițele trupelor cuprinse de debandadă ale celor doi conducători, fie spre Vladivostok, iar de aici luând calea lumii libere, fie spre Crimeea, iar de aici, îmbarcată în flota lui Vranghel, cum a fost cunoscută în epocă, ajungând în Europa Occidentală. Ce s-a întâmplat cu rămășițele nobilimii ruse care fie au ales să continue să trăiască în Rusia, fie nu au putut să fugă? Probabil că nu există familie care să nu fi avut câțiva apropiați uciși în zilele revoluției și Războiului Civil, având în vedere că această clasă a fost prima vizată de represiunea bolșevică. După câștigarea Războiului Civil în 1922 și declararea NEP, societății sovietice i s-a permis o pauză modestă, de câțiva ani, pentru a-și reveni, iar în acest interval și nobilimea rusă a putut să trăiască într-o relativă pace, modest căci toate proprietățile fuseseră confisacte de statul bolșevic, fără a fi scutiți de umilințe de tot felul. „Umilirea foștilor constituia o parte a luptei de clasă și a devenit, în mod intenționat, o politică de stat care era motivată, în parte, de preocuparea conducerii pentru gradul de control pe care îl deținea asupra societății. Deși dușmanii fuseseră înfrânți, mai-marii partidului erau, în continuare, obsedați de precaritatea autorității proprii, sentiment care, departe de a se atenua, s-a exacerbat în decursul acelui deceniu. Senzația de vulnerabilitate a liderilor era sporită de faptul că erau siliți să se bazeze în permanență pe specialiștii burghezi, căci aproximativ 20% din toți funcționarii și experții tehnici sovietici proveneau din vechea elită”.  Sistemul s-a folosit din plin și de ura celor care promovau și erau promovați, dar care nu aveau educația fostelor elite. Doborându-i pe cei superiori, puteau astfel să le ia locul. Perioada NEP a fost una de respiro  pentru rămășițele nobilimii ruse care se încăpățânaseră să rămână în Uniunea Sovietică, refugiindu-se în jurul unor biblioteci, arhive sau foste conace (pe care le deținuseră chiar ei înainte de 1917), transformate în muzee, unde nobilii erau de regulă administratori, ghizi turistici etc. Aveau iluzia că reprezentau gardienii unei Rusii veșnice. Se înșelau. După 1928 nu au mai avut scăpare, toate aceste cuiburi de nobili au fost luate cu asalt de valurile represiunii staliniste. Mulți nobili au cunoscut ferocitatea represiunii fie fiind exilați în diverse colțuri îndepărtate ale Uniunii Sovietice, fie în lagărele GULAG-ului. 

Morbidă a fost vandalizarea cavourilor și mormintelor nobilimii ruse din cimitire sau biserici, oricum transformate în cinematografe sau depozite de grâne (sau muzee antireligioase) în vederea furtului de obiecte prețioase cu care generații la rând nobilii ruși fuseseră îngropați. Unul din prinții Serementiev, mort în 1914, al cărui mormânt a fost profanat în 1929, oferise o supriză de proporții: corpul nu îi era aproape deloc afectat de trecerea timpului. Pentru a împiedica transformarea lui în sfânt, sovieticii l-au îngropat undeva direct în pământ.  Un singur exemplu ilustrează perfect barbarismul epocii. Cavoul familie Bareatinski de pe moșia Marino a fost distrus în 1937 iar „sarcofagele de marmură au fost zdrobite în bucățele și rămășițele pământești ale celor 19 membri ai familiei Bareatinski au fost făcute grămadă și arse în curte. Cenușa a fost lăsată să fie împrăștiată de vânt și cripta a fost utilizată ca depozit de cărbune”. Marea teroare stalinistă din perioada 1936-1938 i-a afectat puternic și pe nobilii care reușiseră să supraviețuiască în URSS, ei fiind oricum victime predilecte ale NKVD-ului. Însă acum nu mai era vorba doar de o simplă deportare de 3-4 ani, ci de eliminarea fizică, ducând la eliminarea completă a unei clase sociale care, cu bunele și relele sale, însoțise dezvoltarea Rusiei de la începuturile sale și care poate nu merita un astfel de final.

Codruţ CONSTANTINESCU

1. Ultimele zile ale aristocrației ruse, Editura Corint, 2020, traducere în limba română de Anca Irina Ionescu, prefață de Antoneta Olteanu.