Lectura NU dăunează grav sănătăţii

Exerciţiu de altruism

Mereu i-am admirat pe truditorii din umbră ai culturii, cei care îşi ascund sau camufluează uriaşul ego auctorial ce caracterizează din plin tagma scriitorilor valahi, cei care se dedică actului creator sau recuperator în tăcere, fără să facă valuri, fără să ponegrească şi dea din coate pentru diverse avantaje. Bogdan Stoicescu este unul dintre aceştia. Volumul „Convorbiri la lumina gândului”1 cu subtitlul menit să te pună pe gânduri „despre fragilitatea vieţii, iubire, prieteniei şi alte inchipuri” este de fapt reeditarea în condiţii mult superioare, a celui apărut acum un deceniu şi reprezintă o carte necesară de recuperare şi păstrare a memoriei culturale, într-o bună măsură, prahovene. Bogdan-Lucian Stoicescu reuneşte atât dialoguri avute de-a lungul timpului cu poeţi şi/sau oameni de cultură importanţi, mai ales cei făcând parte din Generaţia Optzecistă  (pentru mulţi critici, ultima mare generaţie de poeţi români) dar şi amintiri sau evocări ale celor care au fost dar nu mai sunt. Aproape o treime din materia cărţii  îi este dedicată, într-un fel sau altul, memoriei marelui poet ploieştean, Ion Stratan cu care autorul a fost bun prieten şi chiar coleg la Biblioteca Judeţeană N. Iorga. Descoperim sau, pentru cei deja familiarizaţi cu opera şi gândirea lui Ion Stratan, redescoperim, o bună parte din viziunea lui despre lume, poezie, femeie (“Femeia este un bun conducător de poezie”). Pentru mine este cu atât mai interesant să-l descopăr pe Ion Stratan cu cât trec în fiecare zi pe lângă celebrul bloc cu şapte etaje din Ploieşti unde a trăit în ultimii ani şi unde a murit. Municipalitatea ploiesteana a reuşit să aducă un mic omagiu personalităţii lui Ion Stratan (cel care se hrănea cu poezie) printr-o inscripţie şi un mic bust care sunt îndreptate chiar către staţia RATP unde oameni care nu au auzit în viaţa lor de Ion Stratan se bulucesc să prindă un autobuz. „Eu scriu poezie pentru că simt nevoia să transmit nişte sentimente şi pentru că, pe de o parte, cred că am un dram de talent. Nu am impus nimănui să ia unul din volumele mele, dacă nu doreşte. Nu am cerut nimănui să mă asculte recitând. Nu am cerut nimănui vreo cronică şi nu sunt prezent în nici unul din sistemele de discutare şi rafinare a teoriilor din mass-media. Nu sunt un poet popular.” Ca orice autor adevărat, şi Stratan se identifica cu cărţile sale. „Eu sunt cărţile mele. Ţin la ele chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din când în când ce mai fac, deschizându-le şi răsfoindu-le”,

Un alt mare poet al Generaţiei Optzeciste care ne-a părăsit prematur este Train T. Coşovei (1954-2014). Traian Coşovei răspunde inspirat la o întrebare capcană ”La urmă urmelor, ce este poezia?” ”Poezia e singura declaraţie de dragoste pe care nu ţi-o iei înapoi” Interesantă mi s-a părut viziunea lui despre această generaţie poetică atât de dezbătută şi complexă „Noi am reuşit să păcălim poliţia politică şi să afirmăm dreptul la libertate de expresie, libertate de care se bucură (uneori fără să ştie) cei mai tineri autori ai promoţiei 2000. (…) nu am fost niciodată încrâncenaţi, rigizi ori acuzând o falsă sobrietate. Noi ne-am bătut joc doar de epoca sumbră, concentraţionară, în care am fost obligaţi să trăim. Nici nu ştiau aia cât de liberi ne-a făcut Poezia, aspiraţia la libertatea de expresie. Noi-şi asta i se datorează şi lui Ion Stratan- nu am fost niciodată cobaii vreunui sistem politic. N-am vrut să fugim din ţară, n-am vrut să trădăm limba română care este-cum spunea Nichita Stănescu-patria noastră, n-am vrut să demisionăm din funcţia critică a Culturii ! Suntem ultima generaţie care mai crede în valorile perene. Acum e libertate de expresie la orice colţ de stradă, la orice gură de metrou. Mulţi nu au ce face cu ea. (…) Mi-e indiferentă lumea de afară, care se închină verbului a avea! Nu ştiam că atâţi oameni o să moară, că să vedem la televizor atîta curvăsărie în direct” 

 Pline de informaţii şi savoare sunt şi dialogurile cu personalităţi culturale deosebit de complexe şi cu înclinaţii artistice diverse, greu de rezumat în spaţiul unei simple recenzii precum Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vieru dar şi câmpineanul Florin Dochia. Nu ştiam despre invitarea lui Andrei Pleşu înainte de 1989 la un colocviu despre ideile vagi la Nichita (o temă extrem de subversivă regimului paranoic ceauşist). Andrei Pleşu a vorbit chiar dacă fusese recent pus la index şi exilat la Tescani. Şi Florin Dochia evocă figura lui Ion Stratan care a colaborat inclusiv la Revista Nouă.  „Toţi am avut enorm de învăţat de la Nino (…) lua atitudine faţă de orice nu-i plăcea, faţă de găştile, grupurile de interese ce nu priveau creaţia de literatură în sine” Însă în interviul luat în perioada decembrie 2005-ianuarie 2006 nu avea cum să nu se strecoare şi dezamăgirea faţă de dinamică aiuritoare a de-culturalzarii ţării dar şi Câmpinei care „nu mai este aceea din tinereţea mea. Din punctul de vedere al nevoilor culturale ale locuitorilor. Atacul furibund şi sub centură al (tele)divertismentului în contra culturii, cât de cât formatoare de personalităţi şi conştiinţe, necesită mijloace pe care societatea actuală de la noi nu le are.  Apoi, mai este reminiscenţa maselor de oameni strânse să asiste la mega-spectacole educative. Cultura care rămâne se face pe grupuri mici, reunite de aspiraţii şi nevoi comune.”

La final sunt publicate mai multe fotografii document. Una din ele surprinde o şedinţa a Cenaclului I.L. Caragiale din anii `80 la care luau parte Ion Stratan, Florin Dochia şi I.M. Cochinescu. Evident, cei care s-au născut după 1990 vor privi fotografia rapid, nu vor bagă de seama paltoanele groase,şubele călduroase, căciula lui Ioan Mihai Cochinescu, fularele . Ai putea crede că şedinţa se desfăşura afară, la -10 grade Celsius. Dar nu, ea avea loc într-o sala a Bibliotecii Judeţene din carlistul Palat al Culturii, unde era mai frig decât afară. Eram în perioada adevăratelor curbe de sacrificiu, imposibil de înţeles pentru cei care nu le-au trăit (chiar dacă acestor tipuri de experienţe li se aplică de minune principiul ce nu te doboară te întăreşte). Urmărind interviurile publicate am rămas surprins: marea lor majoritate au fost luate în perioada 2005-2006, acum un deceniu dar totuşi ele îşi păstrează prospeţimea , stârnesc curiozitate şi menţin un interes viu. Aceasta se poate explica doar prin faptul că Bogdan Stoicescu ţinteşte profund. Ne putem răţoi ca la piaţă : „ce mare lucru să pui nişte întrebări?” Întrebările sunt uşor de formulat însă întrebări careau potenţialul să răscolească fiinţă celui întrebat mult mai dificil. Ceea ce denotă cunoaşterea profundă a celor interogaţi de către Bogdan Stoicescu. Iar dialogul este forma supremă a prieteniei, un adevărat plebiscit la care suntem zilnic chemaţi să ne exprimăm.

Codruţ Constantinescu

1). Editura Mythos, Ploiesti, 2016.