Aici se poate desluşi cum şi-a alcătuit D-l Trandafir Jurnalul. Ia o însemnare pe care a făcut-o el (poate, şi altcineva; erau destui supraveghetori doar) în Câmpina, şi o lipeşte la una sau mai multe tăeturi de ziar – de regulă din revistele literare – şi jurnalul e gata! Cum tăeturile din ziare pot fi identificate, ca reale ce sunt, impresia de realitate se transferă de la ele şi asupra componentei câmpinene, conferind întregului un aer de autenticitate.
Bineînţeles că la fel a procedat D-l Trandafir şi în fragmentul (anul 1989) pe care l-a publicat în cartea incriminată. Fragment din fragment. Mai înainte însă, nu mă pot abţine să nu observ că, în fond, C. Trandafir minte. Poate fi găsit un singur om din Câmpina – afară de D-l Trandafir, care, fiind minciuna întruchipată, nu poate fi numărat şi dânsul – un om, un om, un om, un singur om, din Câmpina sau din alte localităţi, care să spună că eu am fost preocupat, sau că m-am ocupat, în vreun fel sau altul, de organizarea Congresului PCR? Din 1974 sau din oricare alt an: 1969, 1979, 1984 sau 1989, ani în care eu am locuit şi am funcţionat în Câmpina? Fiindcă nu cred să fi murit toţi oamenii de atunci şi să fi rămas numai scrisul D-lui Trandafir… Dar, el mizează pe asta: scripta manent. Şi, ca el, toţi cei care suferă de acelaşi sindrom al vieţii rescrise. Sau, din atâţi şi atâţi scriitori, istorici, artişti, muzicieni: Geo Bogza, Radu Tudoran, Fănuş Neagu, Cicerone Poghirc, Ion Bălu, Nicolae Stoicescu, Vasile Vetişanu, Irina Petrescu, Enea Borza etc. etc., a căror înşiruire numai ar ocupa spaţiul acestui articol, oameni cari au stat faţă în faţă cu publicul Muzeului Hasdeu, inclusiv D-l Trandafir, a făcut vreunul vreo referire la PCR sau la Ceauşescu PCR sau la ce-a mai fost pe cer? E?! Să fie limpede: aici nu e vorba de mine ci, de Muzeul Hasdeu, şi este corect să se ştie că Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina a fost o instituţie demnă de numele pe care îl poartă, fapt pentru care nu este drept ca imaginea sa să fie terfelită. Şi să nu se închipue că n-au fost încercări de denaturare a profilului său. A fost o vreme în care, înainte de a îndrăsni să se mute la Peleş, cuplul prezidenţial Nicolae-Elena Ceauşescu a încercat să-şi amenajeze reşedinţa în Castelul „Iulia Hasdeu”. Am spus atunci că bătrânul castel este contaminat cu bacilul Koch, Iulia Hasdeu murind de tuberculoză pulmonară. Mizasem pe incultura receptorilor. Fiindcă, de fapt, Iulia nu numai că nu locuise niciodată la Câmpina, dar nici nu bănuise că părinţii săi vor construi vreodată vreo locuinţă în oraşul de pe Valea Prahovei. Iar în 1985, Tematica de reorganizare a expoziţiei de bază a Muzeului memorial „B.P.Hasdeu” mi-a fost restituită spre refacere, cu indicaţia fermă de a destina o cameră memorială pentru Nicolae Ceauşescu! Am şi acum senzaţia că m-a lovit un tanc. Nu mi-am revenit – fiindcă discuţia s-a purtat la Complexul Muzeal al Judeţului Prahova, în clădirea Muzeului de Istorie şi Arheologie din Ploeşti, din care făcea parte şi Muzeul Hasdeu – nici când am ajuns la Câmpina şi nici în zilele următoare. Am trăit într-o tensiune şi sub o apăsare terifiante, până am găsit soluţia salvatoare. Care, pe cât de grea mi s-a părut până mi s-a relevat, pe atâta a fost de simplă. Am împărţit tematica în două: în curte – unde se afla şi bustul lui Hasdeu făcut de Alexandru Plămădeală – şi în Castelul „Iulia Hasdeu”. Am putut reduce astfel camera Ceauşescu la o simplă „placă comemorativă”.
Tot o inspiraţie gogonată l-a făcut şi pe D-l Trandafir să ia o însemnare din 26 nov. 1975 şi să o treacă sub data de 26 nov. 1974, deşi dânsul repetă mereu că a ţinut „jurnalul” zilnic şi într-un caet multiplu. Dacă ar fi avut şi inspiraţia să aştepte ca eu să fi trecut în lumea umbrelor, i-ar fi ţinut. Mai mult ca sigur că amănuntul acesta ar fi trecut neobservat şi întregul Jurnal ar fi fost pasabil. Căci, cine, din milioanele de cititori, la care visează acest orgolios, şi-ar închipui că are în faţă o făcătură? Şi cum mai vreţi să-i ziceţi? Dar, crezând că a făcut o crimă perfectă, trufia lui nemărginită îi ia din răbdare şi îl îndeamnă să vadă şi efectele înscrisului său. În zadar i-am strigat, văzând acel O urmat de punct, reamintindu-i: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule! Să nu dai!”, că Tică (L. Osul) m-a şi pocnit. Ba, în carte, de mai multe ori. Astfel că, ştergându-mi sângele de pe faţă şi de pe inimă, nu poci decât ca să repet. Că, acele docomente peste docomente, erau şi sunt arhiva spiritistă a lui Hasdeu. Arhivă pe care eu (scriu apăsat) o salvasem de la topit, aducând-o dintr-un deposit al Bibliotecii Academiei, aflat pe strada Odobescu din Bucureşti, undeva între strada Uranus şi Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie”. Deposit-abator, în care se găseau grămezi de cărţi decedate, din care am ales mai multe zeci, unele cu ştampila Din Castelul Iulia Hasdeu, altele cu monograme regale, aflate acum în colecţiile Muzeului Hasdeu. Sigur, dac-aş fi fost eu Teribilul Onea, Smeul Smeilor şi Trandafirul Trandafirilor, aş fi făcut un convoi de camioane şi aş fi adus la Câmpina toate acele leşuri de cărţi, unele cu cotoarele şi ferecăturile smulse. Dar eu plecasem numai cu un microbuz TV hârbuit, rămas de pe vremea Profesorului Simache, şi mă temeam să întind prea mult coarda şi să încarc toate acele cărţi, duşmane ale poporului, condamnate definitiv la moarte. Care, într-un timp ce se poate stabili din Istorie, aveau să fie amestecate cu molozul clădirii căzute pradă buldozerelor, pierzând şi şansa comutării în cartoane nobile de Scăeni, adică mucavale.
Cred că am ridicat o grea piatră de pe inima mânuitorilor acelor cărţi – de la cel mai simplu şi până la directorul Bibliotecii – care, cât or fi fost ei de securişti (numai unii dintre ei, probabil) se temuseră, totuşi, să trimită la topit arhiva spiritistă a lui Hasdeu. Le-am ridicat-o lor, dar am trântit-o pe inima celor de la Ploeşti. Căci, odată aduse la Câmpina, mi s-a interzis inventarierea, atât a arhivei, cât şi a cărţilor! Şi mi s-a poruncit să păstrăm asupra lor un anonimat perfect. Care anonimat (şi provizorat) s-a tot prelungit. Până hăt, după cutremurul din 4 Martie 1977, când au început să ne calce tot felul de comisii.
În această stare de anonimat profund se afla arhiva lui Hasdeu, când i-am presentat-o profesorului Constantin Trandafir. Crezându-l eu ca mai de Doamne-ajută. Aşa, ca să mai ştie şi altcineva de existenţa ei. Fiindcă eu, cât eram eu de museograf la Muzeul Hasdeu şi cât scotocisem eu prin Arhivele Statului de la Bucureşti şi prin Biblioteca Academiei, habar n-avusesem că se mai păstra arhiva spiritistă a lui Hasdeu. Cu atât mai mult şi unde se păstrează! Numai o dată, Profesorul D. Tudor, la care îmi făcusem lucrarea de diplomă, m-a întrebat dacă mă interesează această arhivă. Atât şi nimic mai mult dincolo de această întrebare, pusă şi ea în treacăt. (La care m-am tot întors, fără să pot avea şi o confirmare a bănuelilor mele.)
În vara lui 1975 cunoştinţele mele în această direcţie nu erau mai avansate încă. Dară-mi-te în 1974, când D-l Trandafir scrie că i-am arătat docomentele! Chiar dacă D-l Totică ar avea mai multă crezare decât mine, există documente din momentul în care am preluat arhiva de la Biblioteca Academiei. În primul rând, Procesul-verbal de primire, care poartă data de 4 Octombrie 1975. Da, Octombrie 1975. Una mie nouă sute şaptezeci şi cinci. În litere. Ca să nu se strecoare vreo greşală de tipar asupra vreunei cifre, mai ales asupra ultimeia. Sunt apoi registrele de inventar şi fişele de obiect, inclusiv cele de patrimoniu, care menţionează cu toatele aceeaşi dată de revenire în castelul lui Hasdeu de la Câmpina: 4 Octombrie 1975. (Iar o mie nouă sute şaptezeci şi cinci.) Aveau să mai treacă un an şi-o vară, de când spune D-l Trandafir, până când fapta readucerii la Câmpina a fost posibilă. Un amănunt mic, chiar pitic, cât un purice. Dar, care, ca orice purice, pişcă. Fie şi din măreţia construcţiei D-lui Trandafir.
Acesta este un cas de anticipaţie. De anticipaţie cu un an. S-a întâmplat însă şi viţă vercea. Adicătelea, să se întârzie scrierea unei însemnări. Tot cu un an. Luăm cartea cu Jurnalul din 1989 şi citim:
„16. sept., sâmbătă. [… Parantesele drepte sunt ale mele. Spun asta fiindcă şi D-l Totică, scrofulos cum e, le foloseşte.] până să adorm, citesc din «România literară»: «În lumina tezelor pentru Plenara C.C. al P.C.R.», «Literatura contemporană şi noile structuri sociale», «Complexitatea mesajului umanist», dar şi centenar Iulia Hasdeu de Teodor Vârgolici, poezii nepartinice de Constantin Abăluţă, «Notaţii despre spiritul ironic» de Eugen Simion, «La apariţia volumului 8 din OPERE Eminescu» (dramaturgia, deja am luat volumul, că mi-a trecut prin minte să refer despre această temă [chestie de oportunism]). Nicolae Manolescu scrie despre «Locul lui Paul Zarifopol», apropo de cele 2 vol. de Eseuri, îngrijite de Al. şi Radu Săndulescu, Editura Minerva. Coane Niky, eşti pe cale greşită.” (p.168.)
Dar tu, Coane Totică?
Colecţia mea de reviste literare a rămas la Muzeul Hasdeu, aşa că nu am acum îndemână „România literară” la care se referă D-l Trandafir. Dar este oare nevoe? Căci, sunt trei elemente ce-mi sar deodată în ochi. Primul: centenarul (morţii) Iuliei Hasdeu a fost în 1988; în 1989 ar fi fost centenar şi un pic. Al doilea: Eminescu, Opere, VIII. Teatrul original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime, Studiu introductiv de Petru Creţia, a apărut la Editura Academiei în 1988, având bunul de tipar la 27.VI.1988. Al treilea: cele două volume de Eseuri ale lui Paul Zarifopol, îngrijite de Al. şi Radu Săndulescu, au apărut tot în 1988, şi e de mirare că, specialist cum se pretinde că e, în Zarifopol (expresia asta, a te pretinde că eşti, folosită de consătenii D-nei Ileana Mălăncioiu şi în satele din jur, este, în fond, adevărată) D-lui Trandafir a putut să-i scape acest amănunt. Doar dacă, în marea sa grabă de a prinde din urmă Istoria, „cele 25 de caiete de mai mare dragul” au devenit 46: „Un amic gazetar de la gazeta câmpineană «Revista Nouă» primi acces să vadă cele 46 de caiete format mare” (nu inventez: cele două numere de caete, 25 şi 46, sunt indicate pe aceeaşi pagină 6).
Mă rog, este o presupunere. Dar dacă…? „Dacă ce?” „Dacă D-l Totică a scris adevărul? N-ar fi mai bine să-l credem pre el însuşi? Adică, dacă tot îl crede toată lumea, de ce să fii tu Gică Contra? Domnu-i domn şi-n şanţ. Fii atent acilea la mine! Da, înainte de culcare, D-l Totică citeşte „România literară”. În 16 Septembrie 1988. Apoi se culcă. Sărac şi cinstit. Şi adoarme. Somn de membru de partid. Cu „origine sănătoasă”, cum spune despre sine cu altă ocazie (p. 68). Doarme dus. Mă rog, din motivele dumnealui. Fusese la Urleta, la prof. maistru Barbu. Şi acolo, dă-i cu ţuică, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu ţuică, „cu vorbe, mâncare şi beutură din belşug” (p. 168), mă-nţeledzi… Doarme atât de dus încât, când se scoală, era tot în Septembrie. Dar, în 1989! Pur şi simplu în 1989. Frumoasă Adormită se uită-n jur şi vede.” „Nu mă mai fierbe. Ce vede?” „Nimic neobişnuit. Vede că este în Septembrie 1989. Ia stiloul şi scrie. Jurnalul. În caiet. Are capul limpede. Limpede, limpede. Neobişnuit de limpede. Ştie ce a făcut aseară. Unde a fost şi ce a cinstit.
Şi, mai ales, ce a citit. Da, da. (Uite-al naibii Tzara!) „România literară”, dai 2 lei şi iei o ţară! Theodor Vârgolici despre Centenarul Iulia Hasdeu, volumul 8 din ediţia Academiei a Operelor lui Eminescu, cele două volume de Eseuri ale lui Zarifopol… Stiloul scrie, scrie. Fascinat de măreţia operelor.” „Mai mare dragul”. Viaţa lui, pagină cu pagină, minut cu minut. Marele Fluviu îşi adună apele. El, Marele Breaz. Şi, în pofida unor îndoeli, ale sale – dubito ergo sum – şi, mai ales ale altora, mereu treaz. Treaz şi pe metereze. El, numai el. În jurul său şi în contrast cu el, numai nemernici. Pigmei.
Rupem vraja şi ne întrebăm: Cui ar folosi modul în care D-l Trandafir scuipă pe cei care s-au crezut prietenii săi? De ce, nene Anghelache? De ce, de ce? Întrebări infantile.
Am citit de curând o carte terifiantă: Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei. Procesul detenţiei, de D-na Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, a cărei fotografie de la doi anişori, de proaspăt pogorîtă din ceruri şi din munţi, cu pumnişorul drept uşor strîns, se află pe copertă. Apărută tot spre sfîrşitul anului trecut, la Editura Vremea din Bucureşti. Carte serioasă, de vieţi definitive. Ei bine, sunt acolo mai multe documente ale Securităţii, cu lansări de „legende” despre cei care trebuiau prinşi spre a fi condamnaţi la muncă silnică şi chiar la moarte. Am văzut atunci, deodată, că un asemenea făcător de legende se dovedeşte a fi azi D-l Trandafir. De ce? Ca să fie. Nu atât pentru cei de faţă, cât pentru viitorime. Lumea care te cunoaşte nu se pleacă ea la orice vânt. Fie şi la vânturile D-lui Trandafir. Când vor fi puse în circulaţie toate documentele Securităţii, se vor găsi şi documente referitoare la urmărirea şi la anchetarea noastră. Şi nu-i strică posterităţii să ştie că, de fapt, Securitatea ancheta nişte nemernici. Cum să nu-i fi luat ea amprentele lui Octavian Onea dacă, uite, scrie chiar colegul lui de cenaclu şi prietenul lui că el, Onea, era un individ detestabil? Care, la Simposionul Ediţiei integrale Eminescu, cu D. Vatamaniuc, Oxana Busuioceanu, Anca Costaforu, Simona Cioculescu, Aurelia Dumitraşcu, Georgeta Mihăilă, „şi-a pus «colega» cu o masă în uşa Muzeului, să mai distribue bilete contra cost”, iar el „căta din ochi vultureşte, poate mai vine cineva să mai vîndă nişte bilete” (20 iun.) şi alte insanităţi. Numai că, la niciun Simposion sau Salon „…n…o…u”, ce s-a ţinut în Castelul „Iulia Hasdeu”, noi n-am dat bilete de intrare. Şi nu pentru că nu am fi avut nevoe de bani. Dimpotrivă. Căci, deşi muzeul era închis, aflându-se în restaurare, noi aveam plan de încasări, ca şi cum ar fi fost deschis. Şi trebue să repet că am avut mereu gânduri bune, şi le exprim şi acum, faţă de toţi cei care, într-un fel sau altul, ne-au ajutat să rezistăm în toţi acei ani de umilinţe, lăsându-ne să distribuim bilete de intrare prin şcoli sau, punându-ne la disposiţie spaţiile lor – Sala de concerte a Institutului, Sala de concerte a Filarmonicii din Ploeşti, Sala mare a Casei Tineretului – în care am organizat, fie recitaluri vocale şi instrumentale, fie proecţii de filme documentare. (Închipuiţi-v-o pe delicata Doamnă Else Tudor-Miu pe post de Irina Nistor, făcând traducerea din nemţeşte a unui film despre medicina sportivă în antrenarea echipei de fotbal a R.F.G.! Ei, Doamna Miu, Doamna Miu! Trebue să fiţi acum înconjurată de ângeri şi de Al. Tudor-Miu, de Geo Bogza şi de Ovidiu Bogza, de Simion Stolnicu şi de atâţia alţii, care roiau în jurul DumneaVoastră şi în Câmpina de altădată…) Pentru mine ajutorul lor a fost un gest de solidaritate, spre a nu se găsi şi acest motiv, al neîndeplinirii planului de încasări, pentru îndepărtarea mea de la muzeu. Fiindcă motive se găseau mereu. Mi-a spus de curând D-l Ion Şt. Baicu, fostul Preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură, acum Profesor la Universitatea de Petrol şi Gaze, că, atunci când m-a chemat la dumnealui, ca să închid Salonul „…n…o…u”, pe care-l deschisesem la Muzeu, la 9 Ianuarie 1975, primise sarcina să mă dea afară. Replicile de atunci ne-au rămas în minte: „Bine, bine, tovarăşu Onea, dar de ce i-ai zis Salonul nou?” „Tovarăşu Preşedinte, cum ar fi fost să-i zic Salonul vechi?!” Ca să dau un singur exemplu. Până şi Maiorul Naftan, omul Internelor la Oficiul de Patrimoniu, despre care colegii de acolo îmi spuneau că e un om politicos (chiar excesiv de politicos, cum aveam să constat când am devenit consilier pentru cultură la Prefectură) îmi spunea că mă dă afară. Ce să mai spun de ziua în care, Cele Trei Graţii, Cornelia Anton, secretara cu propaganda la judeţ, Gabriela Marinescu, preşedinta Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, şi Zoe Stoicescu-Apostolache, directoarea Complexului Muzeal, fiind informate că eu montasem sobe în turnul Castelului – ceea ce făcea imposibilă continuarea picturii marxiste a lui Dan Strâmbu (nume exact) şi a Cristinei Păunescu în donjon (divergenţele în ceea ce priveşte pictura murală de acolo au fost multe şi pentru mine nu s-au încheiat nici acum) – au venit şi mi-au spus: „Dacă nu le dai jos până ne întoarcem, sbori imediat!” Am făcut atunci pasul înapoi şi, ca penitenţă, le-am demontat singur, cahlă cu cahlă şi cărămidă cu cărămidă, gândind că cu Furiile nu te pui. Judecam că, dacă voi fi îndepărtat de la Muzeul Hasdeu, nimeni n-o să mai facă o restaurare corectă. (Cât de mult m-am înşelat, se vede acum…)
În mod curios, din cele 255 de pagini câte are cartea, cu Index cu tot, numai vreo 9 sunt consacrate Revoluţiei, primele şapte, de la 17 la 22 Decembrie. Zice maestrul prestidigitator: „E de înţeles că după 22 până pe 31 dec. 1989 au fost încă zece zile care au zguduit lumea [ironie lipsită de bun simţ; titlul cărţii lui John Reed despre revoluţia bolşevică, n.O.] şi că letopiseţul e şi mai abundent, oră de oră, circa 40 de pagini.” Care 40 sunt rezumate în aproape două! Ceea ce ne lasă fără replică. Din când în când, între două sughiţuri, mai aruncând câte un ochi pe ziarul „Câmpina liberă”: „Ala-bala portocala” – de Adrian Dochia, în nr. 1 (2), din 17 Ianuarie 1990, p. 4 – „A! Onea face ordine la portocale. Îşi umple sacoşile.”, amorţit în mentalitatea proletcultistă a „Scânteii” anilor 50, Cetăţeanul nostru nici n-a putut mai mult. Dealtfel, cartea e dedicată „Lui Victor Bercăroiu – cu admiraţie”! Nu am nimic cu D-l Bercăroiu, politicos/politician întotdeauna, tînără speranţă împlinită în PSD, activist UTC şi viceprimar pe atunci al oraşului, din Noembrie 1989. Îi doresc sănătate! Dar, să-l iei ca simbol al unui oraş care a dat atât de multe jertfe în Decembrie ’89, mi se pare cel puţin o lipsă de decenţă. Dar, de unde nu e…