Sunt convinsă că nu există un mod mai potrivit, mai util şi mai onest de a participa la profunda sărbătoare a Centenarului decât încercând să ne comparăm, şi să tragem concluziile comparaţiei, noi cei de azi, cu cei ce în urmă cu 100 de ani au reuşit nu numai să realizeze unirea – acest proiect latent al românilor de totdeauna – ci şi să construiască pe temelia ei un stat democratic: schimbând tot ce era de schimbat în felul în care funcţionaseră lucrurile până atunci, având puterea să recunoască răul şi să-l îndrepte, înfăptuind cea mai mare şi mai adâncă schimbare din istoria poporului român.
Suferinţele inimaginabile până atunci ale primul război mondial făcuseră tabula rasa din toate nedreptăţile şi tabuurile vechii lumi, demascate de cruda lumină dintre viaţă şi moarte, iar ei au avut puterea de a-şi asuma şi înfăptui transformările oricât de dificile, care le-au permis să-şi ocupe locul în Europa. Ca într-o oglindă ironică, ne-a fost şi nouă dat peste şapte decenii un moment asemănător cu un sfârşit de lume, pe al cărui loc pustiit – de suferinţele comunismului – ar fi trebuit constituit un stat de drept care să ne reaşeze în propriul nostru continent. Poate exista oare vreo justificare că încă nu am reuşit cu adevărat?
O sărbătoare nu trebuie în mod necesar să fie veselă, dimpotrivă, ea poate fi un dureros prilej de exorcizare a răului ai cărui prizonieri obişnuiţi suntem. Compararea cu cei de acum 100 de ani presupune nu numai îndrăzneala de a înfrunta rezultatul care ne este evident defavorabil, ci şi curajul de a încerca să înţelegem cauzele şi de a ne asuma realitatea degradării. (…)
Nu mă îndoiesc că toate popoarele sunt, mai mult sau mai puţin, stranii, fiecare în felul său. Obsedant pentru mine este însă doar felul în care este ciudat poporul român.
S-a scris mult şi eu însămi am scris adesea despre neobişnuit de redusa capacitate a românilor de a se solidariza, despre înclinaţia lor spre mărunţire, fărâmiţare, dizolvare. De la „Mioriţa” la „capra vecinului” trecând prin pârile boierilor la Înalta Poartă şi mult mai recentele turnătorii la Securitate, istoria noastră sufletească şi istoria noastră propriu-zisă ilustrează abundent această teză, despre care au scris autocritic numeroşi intelectuali români, intelectualii fiind, de altfel, chiar subiecţii predilecţi ai fenomenului. De altfel elanul autocritic ne face să subliniem comparativ trăsăturile de sens opus ale altora şi să ne singularizăm în defect. Nu sunt deloc convinsă că e aşa. Cu cât m-am apropiat de un popor, cu cât i-am citit cărţile şi istoria, cu cât l-am cunoscut la el acasă şi mi-am făcut prieteni, am descoperit la toţi perspective la fel de autocritice sprijinite pe exemple mai mult sau mai puţin asemănătoare.
Ceea ce ne singularizează într-adevăr nu este lipsa de coeziune, ci dimpotrivă, felul în care noi, cei atât de rar solidari între noi, am dovedit o solidaritate milenară, ieşită din comun, cu propriile noastre rădăcini, ca şi cum ceea ce nu reuşea să se închege orizontal pe axa absciselor s-ar fi solidificat pe axa verticală a ordonatelor.
Am fost împărţiţi fără a fi întrebaţi în trei părţi, care timp de secole au fost stăpânite de imperii duşmane şi duşmane între ele. Am fost astfel, timp de veacuri (şi de fapt încă mai suntem) „locul în care se bat munţii în capete” cum atât de profund şi de exact ne-am definit în basme. Şi totuşi n-am uitat – deşi totul ne împingea să o facem – că suntem una, aducând la judecata istoriei proba de netăgăduit, aproape miraculoasă a limbii unice. Ţăranii din Veneto abia dacă se pot înţelege cu cei din Toscana şi nu înţeleg aproape nimic din siciliană, deşi diversele provincii italiene au fost în evul mediu – cu excepţia Siciliei – state stăpânite de nobilii locului, în timp ce ardelenii, muntenii, moldovenii, cu tot cu basarabenii şi bucovinenii, stăpâniţi o întreagă istorie de trei imperii care păreau de neînfrânt, au continuat să se ţină strâns legaţi unii de alţii prin aceeaşi limbă care nu i-a lăsat nici o clipă s-o uite sau să se uite unii pe alţii. Între timp cele trei imperii au dispărut, unul dintre ele chiar de două ori, spre deosebire de limba care prin simpla ei existenţă li s-a opus.
Dar nu am început să scriu această pagină doar pentru a înălţa o odă limbii române, ci pentru a încerca să înţeleg paradoxul potrivit căruia un popor format din indivizi înclinaţi să se descurce fiecare pe cont propriu, cum spunea un filosof interbelic, dă dovadă, istoric vorbind, de o capacitate de a nu uita şi a nu renunţa la propria sa definiţie care i-a asigurat o coeziune oarecum uimitoare. Se împlinesc o sută de ani din momentul în care această coeziune subterană a găsit prilejul, sperat de veacuri, de a primi forme instituţionale şi recunoscute internaţional. A fost considerat un miracol, o victorie edificată din nenumărate înfrângeri, dar un miracol care nu ar fi avut cum să se nască fără miracolul mult mai adânc al încăpăţânării de a nu ne îndoi niciodată de unitatea noastră. În pofida a tot ce trăiam şi a tot ce ni se întâmpla şi demonstra caracterul utopic al speranţei noastre, am fost convinşi că, împărţiţi între imperii cu interese divergente, noi rămâneam un singur popor, care vorbea o singură limbă, purtător al unui adevăr indubitabil şi care nu avea nevoie de confirmările realităţii.
Aceasta este enigma şi acesta este miracolul. Nu România şi-a anexat Transilvania, Bucovina, Basarabia, ci Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu România, întregind nu doar geografia şi bogăţiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocaţie a dăruirii neobişnuită în istorie. Dionisos din Halicarnas spunea că „istoria este filosofia prezentată prin exemple”. Uluitoarele hotărâri din 1918 sunt exemplele care ne-au schimbat destinul de ţară şi care pot deveni modele ţării de acum, în măsura în care suntem în stare să formulăm filozofia care le-a făcut posibile, pentru a putea crede în ea. În epoca noastră „post-adevăr”— numită aşa pentru că nimeni nu mai crede în nimic, iar adevărul este întotdeauna o idee în care crede cineva – singura noastră şansă este să reînvăţăm de la cei de acum 100 de ani să credem în destinul nostru comun. Aceasta a fost filozofia faptelor care au ilustrat istoria de la 1918. Au crezut în destinul european al ţării lor şi au crezut că este datoria lor, a fiecăruia în parte, să-l realizeze. Suntem în stare – în condiţii, oricât ar părea de ciudat, destul de asemănătoare – să facem acelaşi lucru? Pentru că, aureolată de optimism şi fără urmă de tragism, mondializarea a reuşit să schimbe istoria recentă a lumii, cel puţin la fel de dramatic cum a schimbat primul război mondial istoria contemporană. În deruta unei lumi, pe care viteza schimbărilor a făcut-o să-şi uite criteriile şi să nu mai ştie deosebi binele de rău,anul centenarului ar trebui să fie pentru noi un recurs la bunul simţ, pentru că întoarcerea privirilor înapoi, spre înaintaşi, este întotdeauna o soluţie de bun simţ.
Democraţia – care presupune implicarea prin vot a tuturor în deciziile esenţiale ale conducerii cetăţii – nu este perfectă, dar până acum nu s-a descoperit ceva mai bun pe pământ. Formularea îi aparţine lui Winston Churchill, dar adevărul era cunoscut încă din Grecia antică. Imperfecţiunea democraţiei constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiţi pentru ea. Ei au obţinut dreptul de a alege, dar nu şi ştiinţa de a alege, în condiţiile în care profesioniştii demagogiei (cuvântul provine tot din Grecia antică) fac tot ce pot pentru a-i împiedica să deosebească binele de rău, travestindu-le unul într-altul. Vă amintiţi perfida fată a Împăratului Roşu din „Harap Alb”,care apărea în două făpturi din care numai una era cea adevărată, sau chiar numele poveştii simbolizând însăşi confuzia între negru şi alb? De fapt, confuzia – indusă sau nu de interese vinovate – nu se petrece doar intre bine şi rău, ci şi, de exemplu, între prostie şi rea credinţă.
Unirea din 1918 a fost realizată profund democratic prin voinţa centripetă a unor populaţii tinute separate de secole şi care au devenit, prin această formă de iubire istorică,un popor. Căci Unirea a fost o formă de credinţă, speranţă şi iubire, creştină prin alăturarea, în numele aceloraşi idealuri, mai străvechi şi mai importante decât dezbinarea,a celor două biserici româneşti,cea unită cu Roma şi cea ortodoxă, majoritară, biserici care au luptat împreună şi s-au aflat împreună pe câmpul de la Alba Iulia. Acea lumină a iubirii unificatoare s-a păstrat vie în deceniile care au urmat, dovadă că în perioada interbelică se spunea că poporul român se înalţă spre Dumnezeu pe două aripi: cele două biserici româneşti..
Sunt fiica unui preot ortodox, iar soţul meu era urmaşul unor adevărate dinastii de preoţi ortodocşi din Mărginimea Sibiului şi din Alba Iulia. In această calitate simt nevoia să mărturisesc că ştiu că şi înfiinţarea si desfiinţarea Bisericii greco-catolice au fost acte politice legate de voinţa marilor puteri dintr-o epocă si alta şi nu de sâmburele neschimbat al credinţei creştine. Aşa cum au fost şi cu toate suferinţele pe care le-au produs, la sfârşitul secolului 17 sau la mijlocul secolului 20, aceste acte aparţin istoriei noastre pe care avem obligaţia să o privim şi să o analizăm cu onestitate. Iar în această onestitate trebuie să se ce cuprindă respectul reciproc şi un adânc omagiu adus Şcolii Ardelene, aparţinând Bisericii Unite şi reprezentând un moment crucial al culturii noastre, momentul în care ne-am descoperit şi demonstrat rădăcinile comune şi latine, prin aducerea dovezilor ştiinţifice care aveau să fie armătura teoretică a recunoaşterii internaţionale a unirii provinciilor româneşti şi a omologării noului stat pe baza principiilor wilsoniene. Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare. Suntem urmaşii românilor care au înfăptuit România Mare şi suntem urmaşii românilor care i-au întemniţat şi i-au îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet pe aceştia. Centenarul nu este o festivitate, el este prilejul care ne obligă şi ne dă şansa să optăm pe cine vrem să continuăm, cui vrem să semănăm în continuare, care sunt modelele pe care vrem să le urmăm. Dar asta presupune înainte de toate cunoaşterea conţinutului celor 100 de ani şi asumarea istoriei pe care o cuprind.
Trăim într-o lume în care valorile se dau peste cap şi se transformă uneori în opusul lor, o lume în centrul căreia nu se mai află de mult Europa pe care am visat-o sute de ani, ci doar un sat planetar în care performanţele tehnicii pot să ne prezinte în direct revoluţii şi războaie,atentate,crime şi cancanuri de pe tot globul în timp real,dar nu pot să ne apere de teroarea unor fanatisme de tip medieval. Nu numai la noi,ci pe tot globul, dificultatea de a înţelege aceste transformări, în care binele şi răul sunt redefinite adesea de pe poziţii contrare, este enormă. În confuzia generată, uneori intenţionat, de viteza şi radicalitatea schimbării, singura soluţie mi se pare întoarcerea, cu speranţă şi bună credinţă,s pre memoria modelelor de acum o sută de ani. Patriotismul lor european şi democratic poate fi şi azi salvarea, la fel de eficientă în nebuloasa satului planetar ca şi în haosul din care se năstea noua istorie universală de acum un secol. Nu trebuie decât să avem puterea să credem în „rădăcinile creştine ale Europei”, căreia îi aparţinem nu numai geografic,ci şi juridic prin statul pe care ei l-au creat. Pentru a continua să existe, acest stat trebuie asumat de fiecare nouă generaţie în parte şi salvat din ghiarele răului care, din istorie în istorie, îşi schimbă numele, dar nu şi dorinţa de a ne stăpâni şi de a ne împiedica să fim noi înşine.
Ana Blandiana
