În Al Doilea Război Mondial, Câmpina a cunoscut dezastrul primelor bombardamente din istoria sa multiseculară

Așezarea câmpinenilor nu a fost teatrul niciunei bătălii, în întreaga sa istorie de peste o jumătate de mileniu, atestată documentar. Totuși, în a doua conflagrație mondială, Rafinăria „Steaua Română” (împreună cu zonele din jurul ei, ca daune colaterale), a fost bombardată masiv de aviația anglo-americană. Primul impuls a fost să scriu că a fost bombardată fără milă, dar într-un război, indiferent de amploarea lui, combatanții nu se pot lupta decât fără milă. Altfel, sfârșești împușcat (ca soldat), și pierzi războiul (ca țară). În Primul Război Mondial, Câmpina nu a cunoscut bombardamente care să-i sfâșie tihna de oraș provincial unde nu se întâmplă multe lucruri. Nici de pe sol (în toamna lui 1916, trupele germane au ocupat fără lupte orașul, căci armata română fusese retrasă în Moldova, împreună cu familia regală, autorități, populație etc), dar nici din aer (avioanele  de luptă vor apărea mai tărziu, în ultima parte a Primului Război Mondial). După alte decenii, în primii ani ai celui mai sângeros război din istoria omenirii, situația părea că se va repeta, căci până în ziua de 1 august 1943, peste Câmpina nu căzuse nici o singură bombă.

Însă 1 august 1943 avea să deschidă o perioadă plină de sânge și suferințe, necunoscute până atunci. Peste Câmpina acelei zile au căzut pentru prima dată, lansate din zeci de avioane americane, bombe de toate felurile care au pulverizat căi ferate, instalațiile Rafinăriei și multe case din jurul companiei, au omorât sau au mutilat pe viață numeroși localnici. Peste așezarea cosmopolită, dar liniștită (cunoscută în perioada interbelică sub numele de ”oraș al florilor”), s-a așternut pentru întâia oară praful ruinelor… de la instalațiile petroliere și clădirile ajunse ruine, de la atâtea destine ruinate. Și cum o nenorocire nu vine, de obicei, singură, primele bombardamente aveau să aducă și altele asemenea. În mai puțin de un an, raidurile aeriene americane (diurne) și britanice (nocturne)  au fost reluate începând cu luna mai 1944 și continuate până aproape de sfârșitul lunii august a aceluiași an, când lovitura de palat organizată de regele Mihai a făcut să întoarcem armele împotriva Germaniei hitleriste și să trecem de partea americanilor, englezilor și rușilor. În retragerea lor precipitată peste Carpați, nemții nu au mai bombardat Câmpina.

Emoțiile provocate de bombardamentele anglo-americane din 1943 – 1944 au fost trăite cu intensitate maximă de câmpineanul Victor Dumitru, inginer petrolist, care le-a redat în cartea sa, „Ținta roșie”, apărută în urmă cu un deceniu. Autorul, ajuns la o vârstă venerabilă care acoperă aproape nouă decenii, este unul dintre puținii  scriitori memorialiști în viață ai Câmpinei, dar și singurul care a scris despre primele bombardamente abătute asupra orașului nostru, despre suferințele pricinuite câmpinenilor din cauza acelor bombardamente, în urma cărora au curs multe lacrimi. Cartea a scris-o cu atâta migală, încât a inserat printre paginile ei și o listă cu martori oculari ai tragicelor evenimente.  Am stat de vorbă cu dl inginer Victor Dumitru despre coșmarul acelor evenimente care au îndoliat Câmpina un an de zile.  Interlocutorul nostru, un admirabil partener de dialog, are tragicele evenimente puternic întipărite în memorie, și ar dori ca „acele întâmplări nefericite, acele evenimente urâte, cu atâtea nenorociri și suferințe, să fie cunoscute și de către tinerii din ziua de azi, ori de către cei mai în vârstă care nu le-au trăit, care nu-și aduc aminte de ele, pentru că sunt o pagină importantă din istoria seculară a Câmpinei, care nu trebuie uitată”.

Cât timp Germania hitleristă nu a cunoscut înfrângeri pe frontul de est, împotriva trupelor sovietice, întreaga țară era în război, dar și departe de el. România a cunoscut primele bombardamente în primăvara lui 1943, atunci când zonele petrolifere și centrele de prelucrare a țițeiului (Câmpina, Ploiești ș.a.), au fost bombardate de avioanele americane și engleze. Până atunci, câmpinenii au trăit destul de liniștiți, mai îngrijorații fiind în special cei ale căror rude luptau pe frontul rusesc. Într-un fel, se poate spune că orașul trăia în război, dar și în pace.

Victor Dumitru ne descrie atmosfera ce domnea peste Câmpina acelor ani: „Până la bombardamente, Câmpina era un oraș cuminte, patriarhal, cu oameni toleranți, cu case vechi. Pe Bulevardul Carol I se distingerau mai multe clădiri. Aș aminti, pentru început, Primăria și, peste drum de ea, Școala nr. 1, apoi Librăria Crăciun, restaurantul lui Petrică Dragomir,  Casa se Asigurări (viitoarea Policlinică). Peste drum de restaurantul lui Petrică era o vilă foarte frumoasă, apoi atelierul fotografic Olteanu. Ceva mai jos erau farmacia lui Voiculescu, cafeneaua lui Teodorescu, restaurantul București, ceasornicăria Florescu, croitoria lui Țiței, Casa Poporului – adică sediul sindicatelor petroliștilor, clădire dărâmată la cutremurul din 1940, benzinăria lui Onu, pe partea cealaltă…” 

Amintirile îl răscolesc pe interlocutorul meu vivace, care, în ciuda vârstei, începe să-mi descrie detaliat zeci de case dispărute de multe zeci de ani, dintre care cea mai plăcută amintire i-o provoacă, orice ar spune, Casa Venețiană, o bijuterie de arhitectură italiană, pe care autoritățile comuniste s-au chinuit foarte mult să o dărâme, după cutremurul din martie 1977, deși sistematizarea centrului orașului s-ar fi putut face și cu păstrarea acestui imobil-simbol, ca o mărturie a vremurilor de altădată.

Victor Dumitru s-a născut în Câmpina, în anul 1930, pe data de 18 mai, și a copilărit într-o căsuță de lângă Rafinărie, de pe Calea Doftanei. „Pot spune că sunt câmpinean la a doua generație”, ne declară scriitorul, „întrucât tata era din Câmpina, iar mama din Brebu, deci tot din zona Câmpina. Clasele primare le-am făcut la Școala nr. 1 , condusă de profesorul Scripcă, care era peste drum de fosta Primărie. Am absolvit Liceul Dimitrie Barbu Știrbei, cum se numea pe atunci Liceul Nicolae Grigorescu de mai târziu, a cărui clădire a fost construită de marele arhitect ploieștean Socolescu. După liceu, în 1950, am plecat să studiez în URSS, în cadrul unui schimb de tineri pentru pregătire profesională, cum se făcea atunci între țările socialiste. Așa am ajuns să studiez la Institutul de Petrol și Gaze din Moscova, pe care l-am absolvit în 1955. Apoi m-am întors în România. Am fost repartizat inițial Schela  Ochiuri, lângă Moreni, ca inginer geolog. Ulterior, m-am mutat la Câmpina, la Trustul de petrol nr. 1, iar apoi, în 1956, la Laboratorul de Cercetări Științifice Câmpina, Institutul de Petrol și Gaze de mai târziu.  Am lucrat la Institut până în 1993, anul în care am ieșit la pensie. Mai cochetam în liceu cu literatura, dar încercări destul de modeste, câte o epigramă la aniversarea unul coleg, câte o poezie, cam atât. Peste multă vreme, prin anul 2000, m-am gândit să scriu o carte despre istoria orașului în perioada în care Câmpina a trăit primele bombardamente din istoria sa”.

Autorul a avut marele noroc de a obține, în exclusivitate pentru cartea sa (o premieră pentru istoria arhivelor de război ale Câmpinei), niște poze realizate chiar din avioanele americane care au bombardat atunci orașul. De asemenea, și alte documente importante ale aliaților anglo-americani. Reușita i-o datorează fiului său, care, inspirat, a reușit să afle de pe internet despre o asociație americană a veteranilor de război, foști piloți de bombardiere. Le-a scris acestora, spunându-le că tatăl său scrie o carte despre bombardamentele aliaților asupra Câmpinei. De la unii dintre acești veterani piloți, care zburaseră peste Câmpina și o bombardaseră, Victor Dumitru a obținut diverse documente de război, precum și fotografii de la acele bombardamente, poze de o valoare excepțională pentru istoria Câmpinei.

Avioanele au venit dinspre sud-vestul Câmpinei și au dispărut tot pe la sudul orașului, pentru că trebuiau să se întâlnească toate la Băicoi. Avioanele au intrat în România trecând Dunărea, iar după ce au atins cerul Brezei, au făcut un viraj la dreapta  și au ajuns deasupra Rafinăriei. Artileria antiaeriană a germanilor, care aveau baterii cu tunuri ușoare și grele în mai multe zone ale orașului, a fost luată, cumva, prin surprindere. O baterie antiaeriană germană era instalată chiar pe Casa Venețiană, ceea ce spune multe despre cât de solid era planșeul acestei impozante clădiri. S-au auzit destul puține proiectile de antiaeriană trase. De fapt, tunurile mari nu puteau fi înclinate astfel încât să doboare avioanele americane, întrucât acestea încercau să zboare la joasă altitudine. Până la urmă, din toate cele 29 de avioane, doar patru au fost doborâte, echipajele lor decedând la impactul cu solul. După bombardament, câteva zile au explodat în Câmpina bombe cu acțiune întârziată, care aveau un scop evident psihologic, de inoculare în rândul populației locale a unei spaime permanente. Acțiunea a purtat numele de „Valul distrugător”, iar codul pentru Rafinăria Steaua Română era „Ținta Roșie”. Rafinăria a rămas mult timp în flăcări, după plecarea avioanelor inamice. În total, au fost aruncate asupra „Țintei Roșii” 116 bombe explozive (de 445 kg și 225 kg), precum și 68 de pachete de bombe incendiare (68×36 bucăți). Incendiile care au cuprins instalațiile petroliere au fost stinse cu greu. Am stat la prietenul meu câteva zile, ai mei mi-au interzis să vin acasă, deoarece zilnic explodau bombe, cele cu acțiune întârziată, de care v-am pomenit mai devreme. Cum casa părintească era la 100 de metri de Rafinărie, părinții s-au refugiat într-o casă din cartierul Broaște, până ce lucrurile s-au liniștit”, ne povestește interlocutorul nostru.

La 1 august 1943, americanii nu au bombardat doar Câmpina. Au bombardat și Piteștiul, și alte localități. Au aruncat, de asemenea, multe bombe și deasupra Ploieștiului, cel mai mare centru petrolier al țării. A fost vorba, de fapt, despre mai multe acțiuni concertate, despre bombardarea mai multor zone. La întreaga operațiune generală au participat 178 de bombardiere, plecate din Benghazi, dintre care doar 164 au ajuns la obiectivele strategice. La Câmpina au fost distribuite 29 de avioane. Cele 178 de bombardiere cu care s-a început misiunea la decolare, o cifră impresionantă, au fost deservite de aproximativ 1726 de militari (ofițeri, subofițeri, piloți, mitraliori etc). Dintre cele 164 de avioane care au fost operaționale, 36 au fost doborâte în România. Escadrila de la Câmpina, denumită ”Scorpionii cerului”, a fost condusă de comandantul Jack Wood, care a dispus ca punctele vitale ale Rafinăriei să fie măturate de trei valuri de bombardiere, astfel încât Rafinăria să fie lovită de bombe în trei rânduri.

Bombardamentul din 1 aprilie 1943 a fost extrem de puternic și devastator, el aducând mari daune centrelor petroliere ale Văii Prahovei. După acest bombardament au mai fost alte patru. Următorul bombardament asupra Câmpinei s-a efectuat în noaptea de 5 spre 6 mai 1944, de către o formație de avioane engleze.  Acestea au aruncat deasupra Câmpinei numeroase rachete luminoase prevăzute cu parașute ce coborau încet spre sol, ca niște dispozitive speciale care iluminau spațiul aerian pentru ca bombardamentul să fie cât mai eficace. Rafinăria, dar și multe alte clădiri din oraș au fost grav avariate. A doua zi, pe data de 6 mai 1944, o formație impresionantă de 200 de bombardiere americane au bombardat din nou Câmpina, acesta fiind probabil cel mai nimicitor dintre toate bombardamente pe care a trebuit să le îndure populația orașului. Pe data de 10 august 1944 anglo-americanii au mai trimis alte avioane ca să bombardeze Câmpina, care au distrus ce mai era de distrus din Rafinărie și că căile sale de transport feroviar. Valoarea totală a pagubelor s-a ridicat la aproape 1,3 miliarde de lei. În sfârșit, ultimul bombardament a avut loc pe data de 18 august și a fost de mai mică amploare. El a transformat în ruine tot ce mai rămăsese în picioare în incinta Rafinăriei „Steaua Română”, care se poate spune că a fost rasă de pe suprafața pământului, în urma bombardamentelor anglo-americane.