Geo Bogza în Salonul „…n…o…u” (2)

Şi aşa am ajuns la întâlnirea efectivă cu D-l Geo Bogza.

Într’o zi, spre seară, am primit un telefon de la D-l Ovidiu Bogza: „Amice, ştii cine este la mine? Geo. Vino să’l vezi!” L’am luat pe Adrian, băeţelul meu cel mic, şi i-am găsit pe cei trei – ei, bărbaţii, şi D-na Luisa Bogza, soţia lui Ovidiu – în bucătărie, în casa din strada Sondei nr. 34, a D-lui Ovidiu. Numai bine ca Adrian să-i uimească prin apetitul său de tomate murate.

A doua zi am fost la Tipografie, am făcut ştraifuri GEO BOGZA pentru afişul Salonului „…n…o…u”, din care aveam tipărite câteva sute (de cadre) şi am lipit, de la Poiana la Voila şi de la Voila la IRA, un braţ consistent. Apoi m’am dus la D-l Bogza. „Aţi spus că nu ştiţi cum să ne răsplătiţi şi că, atunci când veţi ajunge la Câmpina, veţi veni şi la Muzeul Hasdeu. Veniţi azi după amiază, la orele 5. Am pus şi afişele.” „Câte ?” Le număr eu, ca Pristanda: „Unu la Uzina Poiana, unu la Cantina Uzinei, unu la… la… la…la…: 47.” „Iei imediat un taxi şi mi le aduci. Cum crezi că am să mă sărbătoresc eu, de 7 Noembrie ?” Scrisesem data de 50 de ori, şi nu băgasem de seamă. Trecuse o vreme de când ziua URSS intrase în anonimat şi nu se mai sărbătorea pretutindeni. Cel puţin la noi.

M’am dus şi le-am strîns. Zeii ţinuseră cu mine şi nu fusese rupt nici unul. I le-am adus. Le-a numărat el însuşi, cu mişcări lente, tacticos. Erau toate. Bob numărat. „Vii mâine la prânz, să-ţi spun dacă mai vin.” Vino, veritas ! În fond, nu pentru asta venise la Câmpina? După ce, de la cutremurul din 4 Martie, schimbase mai multe domicilii, fără a se fixa nicăeri, fapt ce-l va determina să li se adreseze cititorilor, cărora le răspunsese „cu promptitudine timp de zeci de ani”, anunţându-i de înfiinţarea căsuţei poştale 3047, de la Oficiul 22 Bucureşti, „pentru a nu risca să se rătăcească” scrisorile lor. Nu după fantome umblase când, pentru prima dată se abătuse şi în satul obârşiei sale masculine?: „După ce, acum un veac, tatăl meu, copil fiind, a părăsit satul său natal – Bogzeşti, aproape de şoseaua Roman–Piatra-Neamţ – şi umblând mult prin lume, nu s-a mai întors acolo niciodată, săptămâna trecută, miercuri 12 Octombrie [1977], întorcându-mă într’o luminoasă zi de toamnă, eu, revenind de la Iaşi, am pus pentru prima oară piciorul în acel sat din care neamul nostru se trage [de pe vremea lui Vasile Lupu sau, şi mai de demult, a lui Petru Şchiopul, n. O.O.] şi, însoţit de doi prieteni, am rămas un timp în cimitirul lui, cu stări de suflet greu de împărtăşit, descoperind cum un nume, pe care fusesem obişnuit să-l văd scris pe copertele câtorva cărţi, era dăltuit acolo, în piatră şi în lemn, pe un număr mult mai mare – pe un popor întreg – de cruci”, ba gândindu-se să-şi găsească locul de veci acolo: „Stând şi privind, şi multe trecându-mi prin minte – după ce am umblat eu însumi atâta prin lume – mi-am spus că, atunci când va veni ceasul, ar trebui poate să-mi aiu locul printre cei de acolo, din acel umil cimitir de ţară… A te întoarce la strămoşi, în ceasuri de cumpănă ale întregii omeniri şi ale fiecărui neam în parte, este, cred, o datorie.” (Carnet, în „România literară”, 20 Octombrie 1977). Şi nu-şi făcea, venind la Câmpina, o datorie faţă de el însuşi, faţă de noi şi faţă de D-l Ovidiu?, căruia nu D-lui îi scrisese?: „Dacă zici că lucrurile s’au petrecut, în adevăr, altfel [de cum crezuse , văzând invitaţia noastră, n.O.], sînt mâhnit că i-am dezamăgit pe cei ce, venind în mod spontan, dintr’un imbold sincer, sperau să mă întâlnească. Nu ştiu cum le-aş putea cere iertare şi cum i-aş putea răsplăti”. 

A doua zi, iar, eu, la uşa D-lui Ovidiu. La douăsprece trecute fix. Gazdă devenise D-l Geo. A acceptat. „Bine, vin azi.”

Am alergat într’un suflet până la Muzeu, nu’mi mai permiteam încă un taxi. Şi, la 12,30, am sunat la Televiziunea Română. Prin centrala orăşenească. „La Redacţia Culturală, vă rog. Cu D-l Constantin Vişan sau cu Dinu Săraru.” Mi s’a dat legătura şi a răspuns o domnişoară: „Sunt amândoi la o şedinţă la Radio.” „Domnişoară, i-am spus, sunt cutare de la Muzeul Hasdeu din Câmpina. Am convenit cu D-l Constantin Vişan (fusesem o dată la redacţie şi vorbisem cu D-lui; D-l Săraru era plecat atunci, mi se pare că la Cannes) că dacă o să-i am invitaţi la Salonul nou pe Eugen Jebeleanu sau pe Geo Bogza, să-l sun. Astăzi vine Geo Bogza. La orele 17.00. Vă rog să-i comunicaţi”. „Îl anunţ cum soseşte”. Apoi m’am apucat să scriu afişele, după care m’am dus în oraş, să lipesc câteva. M’am întors să aranjez Exposiţia Geo Bogza. Şi să dau şi câteva telefoane, în primul rând familiei, să fiu sigur că am pe cineva în sală.

La patru şi jumătate a aterizat un car de reportaj de la Televiziune. Cu Viorel Grecu, reporter. Noroc că ne ştiam de la Universitate – el era la Limbi străine – şi îl vizitasem cândva şi acasă, în Povernei, musafir al ambilor soţi: el şi Ligia. Văzându-mă, s’a liniştit imediat. D-l Vişan venise pe la orele două şi încropise repede echipajul unui car, din cine se nimerise. Aşa căzuse năpasta peste Viorel Grecu. Electricienii mai întindeau încă de cabluri, când a apărut sărbătoritul.

Punctual, Geo Bogza s’a arătat la fix, însoţit de D-l Ovidiu. Cei mai mulţi dintre noi i-am aşteptat la poartă. Am intrat în Castel, pe uşa din stânga, şi am trecut prin dormitor, prin biroul lui Hasdeu şi prin donjonul cu statuia lui Isus Hristos. Aici, în donjon, grilajele de la cele două biblioteci cu rafturi de fier fixate în zid, şi porţile de fier cu suliţe de raze, dintre cele două aripi pe măsura lui B.P.Hasdeu. Când a păşit prin portiţa dinspre sufragerie şi a dat cu ochii de camera de reportaj şi de operatorul din spatele ei, Geo Bogza, care, ca şi Ovidiu, era foarte înalt, a dat să se întoarcă. Dar, din spate, eram scai cei din alai: eu, doctorul Ion Cionca, poetul Mihai Lupaşcu, unchiu Ion (Onea) şi alţii, care, deşi nu’l împingeam, aproape că’l presam, aşa că a fost nevoit să înainteze.

S’a aşezat pe scaunul pe care’l poftisem şi a început rar, vorbind cu fraze lungi, al căror şir nu l’a pierdut niciodată.

Confesiunile D-lui Geo Bogza: Un mister asupra căruia se poate medita

„Acum, când viaţa mea nu e mai puţin furtunoasă, dar este departe de tinereţe, am venit aici să vă rog, nu chiar ca o concluzie a întregii mele vieţi dar, ca unul din cele mai importante sfaturi pe care vi le-aş putea da, am venit deci să vă rog să vă uitaţi la cer. Acum 50 de ani, poate astăzi sau mâine sau poimâine sau alaltăieri s-au împlinit 50 de ani de când, un tânăr cu haină de piele, cu şapcă în cap, cu cisme ci şireturi până sub genunchi, cu pantaloni de raicord, aşa cum umblau de obicei inginerii din schelele petrolifere, un tânăr sosea în Câmpina, călare – aşa cum umblu inginerii în regiunea petroliferă – şi, descălecând de pe calul sur, pe care îl chema, poate, Cocoş, dar nu mai sunt sigur, pornea aşa stropit de noroi, pe strada principală a Câmpinii, şi se oprea încă o dată în faţa unei vitrine deasupra căreia cred că era o firmă pe care scria «Tipografia Gheorghiu». În vitrină erau cărţi de vizită de avocaţi, ingineri şi profesori, şi invitaţii la nunţi şi la botezuri. Acel tânăr deschidea uşa tipografiei şi, dând în prima încăpere de stăpânul tipografiei, îl întrebă dacă putea să tipărească o revistă. Era deci în anul 1927, în luna noiembrie, sunt 50 de ani de atunci. Tipograful, puţin surprins, dar negustor, voind să dea de lucru maşinilor şi oamenilor săi, s-a angajat să o tipărească. Chiar în ziua aceea, sau a doua zi, i-am predat macheta afişului, pe care scria: «În curând va apare la Câmpina, Urmuz, revistă de avantgardă, director George Bogza». Aşa am intrat eu în literatură, ca director. 

Ca să vedeţi cum se schimbă optica anilor între tinereţe şi vârstele mai înaintate, vreau să vă spun că nu trecuseră decât şase ani, de când acel straniu magistrat şi foarte straniu scriitor, cu numele de Dem. Demetrescu – Buzău şi cu pseudonimul literar Urmuz, îşi trăsese un glonte în cap, într-un boschet la şosea. Această tragedie se petrecea numai cu şase ani înainte, în 1921. Dar pentru că în acel an eram în totală necunoştinţă de cauză de tot ceea ce se petrecea în literatura română şi nu pusesem mâna până atunci pe nici o revistă literară – lecturile mele preferate de până atunci fiind revistele şi cărţile de popularizare a ştiinţei, şi aceste reviste constituiseră pentru mine, fiindcă eu eram tânărul călăreţ care coborâse în noiembrie 1927 de pe cal în Câmpina şi intrase în tipografia Gheorghiu, spun deci că în 1921 când Urmuz s-a sinucis, eu eram în totală necunoştinţă de cauză, şi cu sinuciderea lui, şi cred că şi cu existenţa celor mai mulţi dintre scriitorii care în acea vreme activau şi făceau fală literaturii române, încât, în 1927, când eu însumi mă gândeam să intru în literatură, Urmuz îmi apărea ca un personaj legendar. Nu trecuse decât 6 ani de la moartea lui, dar în acea vreme a vârstei mele, aceşti 6 ani îl proiectau pe Urmuz undeva într-un trecut îndepărtat, aproape legendar, încât eu intitulam revista pe care voiam s-o scot, cu numele lui.

Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră urmăresc o discuţie care s-a iscat în ultimul timp în revistele literare, în jurul noţiunilor de sincronism şi protocronism, discuţie iscată în urma unei cărţi a eminentului profesor Edgar Papu, care a pus în circulaţie ideea foarte hazardată şi, după părerea mea, nu întrutotul întemeiată, că românii ar fi precedat, în ceea ce priveşte aproape toate curentele literare, ţări cu o mai veche cultură decât a noastră. Nu ştiu în ce măsură profesorul Papu are dreptate – eu tare m-aş bucura să aibă dreptate – într-o privinţă însă, profesorul Edgar Papu are dreptate sau, în bună parte dreptate: în ceea ce priveşte avangarda. Dacă nu noi românii am fost primii în lume, în orice caz am fost printre primii în lume. Şi dacă este să facem, oricât de scurt, istoria acestei mişcări, care ne dă dreptul să ne mândrim în faţa Europei de a fi fost primii, sau printre primii, gândul nostru trebuie să ne ducă neapărat, şi în primul rând spre acel bizar magistrat, grefier la Curtea de Casaţie, mare iubitor de muzică, om de o foarte aleasă cultură, care dintr-un imbold cu totul de nelămurit, în orice caz dintr-o intelectualitate superioară, începuse să scrie într-un fel care nu semăna, în niciun chip, cu ceea ce se scria în acea epocă.

Cum s-a întâmplat că băiatul care, în 1921, nu ştia nimic din ceea ce se întâmplă în literatura română, şase ani mai târziu anunţa el însuşi o revistă literară, este un mister şi nu este un mister, e în orice caz, unul din lucrurile asupra cărora se poate medita, cât de tainice şi de necunoscute sunt cărările vieţii omeneşti.” (…)

(va urma)

Octavian Onea