Furioşii tineri câmpineni

Tinerii furioşi (Angry Young Men) reprezentau un grup de scriitori britanici de la mijlocul secolului XX, ale căror opere exprimă resentimentele claselor sociale inferioare faţă de sistemul socio-politic şi faţă de mediocritatea şi ipocrizia clasei de mijloc şi a celei superioare. Au fost reprezentaţi în literatură de dramaturgul John Osborne, care prin piesa „Priveşte înapoi cu mânie” a dat şi numele curentului şi de romancierul Alan Sillitoe, al cărui roman „Sâmbătă seara, duminică dimineaţa”, ecranizat într-un film care a rulat şi la noi, s-a bucurat de un mare succes.

În România, acest fenomen şi-a găsit mai greu expresia în literatură, deoarece exista cenzură severă, dar s-a concretizat într-un memorabil film, „Reconstituirea”, regizat de Lucian Pintilie după nuvela cu acelaşi nume a lui Horia Pătraşcu. 

În Câmpina anilor ’60-’70  exista o grupare destul de numeroasă de tineri, uneori foarte tineri, care găseau diferite moduri  de a nu se alia sistemului şi al căror comportament îi şoca pe concetăţenii noştri mai aşezaţi şi mai prinşi în rutina vieţii de atunci. Duceau o viaţă de rebeli teribilişti, însă acţiunile lor nu erau marcate de o coloratură politică (poate doar atunci când îl înjurau pe Nicolae Ceauşescu pentru viaţa cenuşie pe care erau obligaţi s-o trăiască sau când unul dintre ei, la ultimul Congres al partidului, în noiembrie 1989, a dat foc la steagurile PCR de pe centru ce pavoazau oraşul cu ocazia acestui eveniment). Tinerii erau împărţiţi într-un fel de grupări, nu de tipul bandă/gaşcă, ci mai degrabă o asociere prin afinităţi. Am cunoscut bine această lume din care făceau parte destui prieteni şi foşti colegi de şcoală. Cu studiile stăteau destul de prost, deoarece atitudinea lor de răzvrătiţi nu era tolerată în şcoala comunistă severă, care i-a şi exmatriculat. Se crease un adevărat război între ei şi corpul didactic. 

Protagonistul întâmplărilor pe care urmează să le relatez, bunul meu amic Goe, a călcat în viaţă cu stângul. Sătul de bătăile încasate de la mama lui pentru notele proaste şi năzdrăvăniile făcute la şcoală, a recurs la un act de vandalism care a rămas în analele liceului Nicolae Grigorescu. Într-o noapte, alături de camaradul său, Jan Cotonogu (un tip mărunţel, cu o agilitate de felină, dar cu un defect din naştere la picior, care i-a şi adus porecla), căţărându-se pe burlane şi forţând o fereastră, au intrat în liceu, au spart uşile cancelariei, au distrus cataloagele, au devastat cabinetul de ştiinţe naturale şi de istorie. Lăsând destule urme, au fost prinşi cu uşurinţă. După ce au fost bătuţi cu duritate la miliţie, deşi nu erau uşor de intimidat, şi-au recunoscut faptele, după care a urmat un proces la Judecătoria Câmpina. Fiind minori, judecătoarea a întrebat-o pe mama lui Goe ce preferă: să fie internat copilul la şcoala de corecţie sau să-şi ia răspunderea pentru educaţia lui viitoare. D-na R. a refuzat să-şi ia acest angajament, astfel că odrasla a primit pedeapsa de trei ani la şcoala de corecţie. 

Tânărul meu prieten, cu mare har actoricesc, povestea mai târziu cu multă savoare întâmplările din viaţa lui. A intrat în şcoala de corecţie destul de timorat de atmosfera cumplită pe care a găsit-o acolo. Îmi spunea că la prima întâlnire cu viitorii săi colegi a primit o lovitură în cap ce l-a adormit pentru câteva ore bune; când s-a trezit, devenise o fiară mai periculoasă decât cele în mijlocul cărora căzuse. Au urmat trei ani nesfârşiţi de orori, bătăi, samavolnicii. A terminat şcoala de corecţie la vârsta la care tinerii plecau în armată. Cu dosarul lui, a fost trimis la o unitate de pedeapsă. Dimineaţa, maiorul îi alinia în curtea cazarmei şi făcea apelul: – Cutare, ai făcut puşcărie? – Da! – Ai să mai faci! Ajuns la tânărul Goe, a repetat întrebarea, însă răspunsul lui a fost „nu”. – O să faci!, i-a replicat maiorul. Tânărul G.R. comenta mai târziu cu umor: „Să fie al dracului! A avut gura aurită!” 

Tatăl lui Goe era şef la o secţie mică a rafinăriei, unde din reziduuri de păcură se făceau lumânări. Era o muncă de iad, într-o căldură sufocantă şi mirosuri imposibile, dar se câştiga bine. Gregoire, cum îl alinta fiu-său, ca să îi mai îndulcească acestuia viaţa după ce a venit din armată, îl alimenta cu sume importante de bani, cu care Goe se răsfăţa seară de seară în restaurantul de lux al oraşului, „Bucureşti”. Într-una din  seri, ghinionul lui a fost să se aşeze la o masă vecină cu a unor tineri cubanezi trimişi de Fidel Castro să facă studii la Liceul de Petrol din Câmpina. Cubanezii învăţaseră bine limba română şi se obişnuiseră cu obiceiurile proaste ale boemilor locali, cu care veneau deseori în conflict. Auzindu-i făcând comentarii insultătoare de genul „români ţigani” (cum se mai întâmplă şi astăzi în străinătate), Goe a căzut pradă orgoliului şi sentimentelor patriotice, care l-au îndemnat imediat la răzbunare. Împreună cu amicii săi, între care M.S., un tip foarte bine clădit, a încins o bătaie în urma căreia au devastat localul. Ridicaţi de poliţie şi judecaţi de urgenţă pentru huliganism după legea de atunci, au primit câţiva ani de închisoare, pe care i-au efectuat la Mărgineni. 

Aici aveau drept camarad în dormitorul comun, un tânăr fragil, efeminat, ajuns în puşcărie pentru că era amantul unui tenor celebru cu renume internaţional. Băieţii noştri, scoşi la muncă, puşi să sape câţiva metri cubi de pământ zilnic, făceau din milă şi norma acestuia. Mare le-a fost mirarea în momentul în care tenorul a venit la direcţia închisorii însoţit de un general de securitate şi şi-a eliberat partenerul, care apucase să le povestească multe episoade picante din viaţa acestei celebrităţi. 

Ieşit din închisoare, Goe s-a învârtit într-un cerc de amici de aceeaşi factură, continuând cu năzdrăvăniile. Dintre toţi, Jan Cotonogu s-a remarcat printr-o aventură de senzaţie. Se pricepea să repare motoare de maşini şi din când în când prindea câte un client. Recomandat de cineva, a fost solicitat să se ocupe de Dacia doctorului Cuţu, care nu-i cunoştea antecedentele penale. După un chef, cu aburii alcoolului în creier, Jan a luat maşina doctorului şi a plecat să se plimbe. Păgubaşul a anunţat imediat miliţia, care a declanşat o urmărire ca în filme. Pe străzile Câmpinei se alerga ca pe un circuit de viteză. La fiecare cotitură, la virajele bruşte, lovind bordura sau câte un stâlp, Jan mai pierdea o aripă, o uşă ori o bară a maşinii pe care o primise în stare bună. Urmărirea s-a terminat pe centru, pe lângă ceasul lui Florescu, când alergat de două maşini, Jan a urcat pe trotuar şi s-a izbit de zidul impozantei Case Veneţiene, făcând în felul acesta şi motorul praf. S-a întors în închisoare, dar cu o pedeapsă mică, fiindcă de acum era deja căsătorit şi avea de întreţinut câţiva copii. 

În grupul acesta erau băieţi cu diferite înclinaţii: unul înalt, foarte bun baschetbalist, avea succes la multe fete de familie bună; altul, Mişu A., era un foarte bun sculptor amator, cioplind în lemn personaje fantastice. Între ei şi M.Ţ., prietenul apropiat al lui Goe, care se angajase la Turnătorie şi reuşea să se descurce bine, plecând de multe ori din hala de lucru cu câte o pastilă de argint pe care o fura din contactoare. Tot aici lucra şi G.R. şi de câte ori ieşeau din schimb, nu treceau pe acasă, ci se opreau la barul condus de N.B., amicul lor comun. Era un bar elegant, peste drum de Hotelul Muntenia, plin de boemi, unde se practicau pe ascuns şi jocuri de noroc. Inventaseră un joc original care se numea „Cu soţ sau fără soţ” şi  solicita doi parteneri. Fiecare jucător avea în buzunar mai multe bancnote de o sută de lei, iar unul dintre ei trebuia să ghicească dacă din suma cifrelor care formau seria bancontei celuilalt rezultă un număr par sau impar. Dacă ghicea, banconta trecea în proprietatea lui. Pentru vremea aceea, se juca pe sume colosale. Gestionarul barului a pierdut într-o seară 30.000 lei, jumătate din preţul unei Dacii. În câţiva ani, a pierdut la diverse jocuri, care deveniseră o patimă, sume enorme. 

De grupul lor se apropiase şi un fost coleg de şcoală de-al meu, cu care am păstrat cele mai bune legături, deşi acesta nu reuşise să termine decât şapte clase. Prietenii îl porecliseră Fredy, pentru că era un mare admirator al celebrului fotbalist spaniol Alfredo di Stefano. Fredy câştigase un concurs de tipul „Cine ştie câştigă”, ţinut în sala Cinematografului Monovici, desfăşurat sub conducerea prezentatorului tv prof. Ion Florea. A fost singurul dintre concurenţi care a putut numi trei fotbalişti selecţionaţi în echipa naţională, născuţi la Câmpina. După ce a terminat armata, amicul meu nu avea nicio calificare, iar serviciile pe care le găsea cereau prea mult efort fizic într-un mediu poluat. 

Pentru a-şi uşura viaţa, lui Fredy i-a venit ideea salvatoare de a-şi căuta o parteneră mai în vârstă şi cu o situaţie materială bună. Nici azi nu pot să-mi explic cum a sucit capul unei farmaciste care descindea din ilustra familie a farmacistului şi primarului Kessler. Doamna, căsătorită şi cu o fiică vitregă din partea soţului, a făcut cele mai mari sacrificii, cuprinsă de pasiunea arzătoare pe care o făcuse pentru prietenul meu mult mai tânăr, de care o despărţea un sfert de veac de experienţă. 

Un timp, i-a dat mulţi bani, pe care amorezul îi cheltuia îi restaurantul Bucureşti cu prietenii. Într-o seară, pe când eram la o masă, în local şi-a făcut apariţia soţul doamnei, însoţit de un miliţian. Doamna C., care încasase recent salariul, îi dăduse îi ziua aceea lui Fredy bani să-şi ia un palton. Acesta şi-a achitat croitorul, ocazie cu care a schimbat toţi banii pe care îi avea la el. Dl. C., care luase seria bancnotelor din plicul soţiei, îl reclama acum că a furat banii nevestei. Ridicat de la masă şi dus la miliţie, a fost invitat să-şi golească buzunarele, însă negăsindu-se asupra lui nicio bancnotă din cele însemnate, a fost lăsat să plece şi astfel Fredy s-a întors triumfător la prietenii săi. 

Legătura aceasta i-a schimbat însă viaţa. Nemaiputând rezista la Câmpina, unde era zilnic subiect de scandal, doamna farmacistă s-a transferat la Râmnicu Sărat. L-a luat şi pe Fredy cu ea, s-au căsătorit, l-a înscris la cursurile serale şi l-a ajutat să se califice. 

După revoluţia din decembrie 1989, băieţii, care între timp se liniştiseră, au avut destine diferite. În timp ce unii au devenit oameni de afaceri cu firme mai mult sau mai puţin prospere ori familişti cu copii reuşiţi, alţii şi-au ruinat sănătatea, măcinaţi de alcool şi au murit timpuriu. Între aceştia şi Jan Cotonogu, care a lăsat mulţi copii mici orfani; unul dintre ei, având patima jocurilor de noroc, rămas fără serviciu şi fără bani, şi-a pus capăt zilelor. 

Alin CIUPALĂ