Emilia Muşat, educatoare: “Mi-e greu când mă gândesc că de la toamnă nu mai am pe cine să drăgălesc!”

Emilia Muşat s-a născut la Măgureni, însă timp de 30 de ani a avut domiciliul în oraşul Braşov. Cu toate acestea, nimic nu a oprit-o să facă naveta şi să-şi desfăşoare activitatea de cadru didactic în satul Bobolia. A absolvit Liceul Pedagogic din Ploieşti în 1974. A petrecut o viaţă întreagă printre puii de om. Generaţii întregi au trecut pragul Grădiniţei şi au făcut primii paşi alături de doamna cea bună şi foarte sensibilă, cea care le-a modelat sufleţelele şi le-a dăruit toată dragostea sa, fără să facă diferenţe. I-a tratat întotdeauna pe cei mici cu blândeţe, dar a fost şi fermă, având un har anume de a gestiona relaţiile cu ei. Acum se află în pragul pensionării şi a acceptat emoţionată să ne povestească câte ceva din anii petrecuţi la catedră. 

– Unde v-aţi început cariera de educatoare?

– Aici, în sat, din anul 1974. Am fost repartizată la Grădiniţa Bobolia şi timp de 41 de ani am rămas în aceeaşi unitate.

– V-aţi dorit vreodată să predaţi într-o grădiniţă de la oraş?

– Nu. Nu mi-am dorit niciodată să funcţionez la oraş. Poate şi pentru faptul că mulţi ani am avut domiciliul în Braşov, la oraş. Copiii satului m-au atras, apreciera părinţilor care au fost în permanenţă cu mine în desfăşurarea diferitelor activităţi. Toate aceste aspecte m-au făcut să rămân în unitate, chiar dacă zece ani la rând am făcut naveta Braşov-Bobolia zi de zi. 

– Ce v-a determinat să vă alegeţi această meserie?

– Fiind singură la părinţi, am iubit copiii şi am căutat să mă joc cât mai mult cu ei, uitând de singurătate. Asta m-a determinat, pentru că asta se întâmplă când nu ai fraţi, iubeşti mai mult copiii!

– Au educatoarele cea mai grea muncă din sistemul de învăţământ?

– Într-adevăr, noi avem cea mai grea meserie şi nu este apreciată la adevărata valoare. Se spune că un copil îşi însuşeşte cele mai multe cunoştinţe între 0 şi 6 ani. Îşi îmbogăţeşte vocabularul, vorbeşte în propoziţii, cunoaşte semnificaţia cifrelor şi a alfabetului. În acelaşi timp sunt mici şi au nevoie de sprijin şi de afecţiune. M-am bucurat foarte mult când am auzit despre foştii mei preşcolari, ajunşi la şcoală, că au fost apreciaţi pentru nivelul de cunoştinţe obţinut în grădiniţă.

– Cum trebuie tratat un copil ca să fie ascultător? De câtă răbdare are nevoie o educatoare?

– Trebuie să vorbeşti calm cu el, să te apropii şi să-i explici ce a greşit şi ce nu, dacă e corect ceea ce a făcut în momentele în care are ieşiri violente. Trebuie să-l menţii tot timpul lângă tine, făcându-l să dea ajutor colegilor şi să se adapteze mediului de viaţă. Trebuie să ai mult tact pedagogic ca să lucrezi cu copiii. Am avut prichindei care au fost ataşaţi de bunici sau de părinţi şi nu voiau să stea la grădiniţă. O perioadă, am permis părinţilor să mă asiste pentru a prinde curaj copilul şi a-l determina să rămână în clasă alături de mine şi de colegi. Au fost şi cazuri speciale, copii cu sindrom Down, dar i-am îndrumat pe părinţi să-i ducă la specialişti pentru a le putea oferi o integrare mult mai uşoară în grupa de copii. Cred că mi-am îndeplinit atribuţiile de educator cu tact şi răbdare!

– Este important să li se dea copiilor ocazia să se exprime liber?

– Am considerat şi consider că un copil trebuie să-şi exprime trăirile afective şi să spună când ceva nu e corect, când cineva sau ceva  îl supără sau îl deranjează. Este foarte important să-şi spună părerea. Eu, copiilor mei, le-am acordat mereu dreptul la replică.

– Este vârsta la care învaţă cel mai mult prin imitaţie?

– Da. Este nevoie ca un copil să frecventeze grădiniţa de la vârstă timpurie pentru a se autoeduca, având dezvoltat instinctul de imitaţie şi autodepăşirea. 

– V-au imitat copiii?

– Da. Am avut o fetiţă, Ema Constanda, care dacă plecam puţin din clasă, se aşeza pe scaunul meu şi spunea: „Vă rog să faceţi linişte, că eu sunt doamna educatoare acum!”, punându-i să recite poezii. Sau un băieţel, Alexandru Neagu, care nu a vrut să stea la grădiniţă, dar până la urmă i-a spus bunicului că el este „domn’ profesor cu doamna mea”. La tema despre dinozauri, „Au fost şi nu mai sunt”, şi-a adus colecţia de acasă şi a explicat despre fiecare specie în parte. Practic, mi-a ţinut toată ora!

– Aţi predat şi pe vremea comunismului. Cum era atunci? Se putea vorbi de o democraţie în predare?

– Începându-mi activitatea în 1974, am luat generaţia „Ceauşeilor”, aşa i se spunea, născuţi ’68-’69. 34 de copii! Era o frecvenţă foarte mare şi se lucra foarte greu, neavând mijloace adecvate de desfăşurare. Nu aveam material didactic, apă, toalete interioare… WC-ul era o cabină din lemn, iar din obloane de camion, casate, am făcut o magazie de depozitat lemne şi altele. Se făcea totul cu ajutorul părinţilor. Prin muncă patriotică am adus un leagăn şi o cumpănă de la blocurile din Câmpina. Cât despre predare… Atunci erau impuse poezii şi cântece patriotice despre UTC şi „Şoimii Patriei”. Făceam, împreună cu tineretul din comună, „Brigada artistică” la Căminul Cultural. Am trecut prin multe…

– Cum aţi resimţit trecerea de la dictatură la democraţie?

– Ca o teamă de necunoscut, pentru că nu ştiam ce reguli se vor impune. Dar, pe parcurs, mi-am revenit, dându-mi gradele fără teamă şi adaptându-mă la noile cerinţe.

– Startul pe care un copil îl primeşte încă de la grădiniţă se observă peste ani în realizările obţinute?

– Da. De exemplu, eu am urmărit, cât am putut, evoluția copiilor și a unora care au avut şi sprijinul părinţilor în dezvoltarea intelectuală și au făcut anumite facultăţi. Pot să mă mândresc că din generaţiile pe care le-am avut au ieșit medici, ingineri, profesori, jurnalişti, jurişti, poliţişti şi muncitori de bază.

– V-au trecut prin suflet zeci de generaţii de copii. Ce mulţumiri aţi primit din partea micuţilor deveniţi adulţi?

– Respect, apreciere şi încredere. Dovedite şi oferite prin faptul că și-au adus copiii tot la mine, i-au înscris la mine, chiar dacă mulţi locuiesc la oraş.

– Cum a fost, de-a lungul vremii, relaţia pe care aţi avut-o cu părinţii?

– Am avut o relaţie de prietenie, oferindu-le sfaturi atât în ceea ce priveşte rolul lor de părinţi, cât şi referitoare la viaţa de adult, de zi cu zi. I-am ajutat în diverse situaţii, i-am susţinut atât moral cât şi material, aşa cum am putut şi cum am simţit. Şi la ora actuală mă caută şi mă roagă să le ofer sfaturi!

– Există diferenţe între a fi educator în mediul rural faţă de cel urban?

– Dacă în mediul rural eşti mai puţin ajutat, deoarece unii părinţi nu au mijloacele materiale necesare nici traiului zilnic, în oraş, majoritatea copiilor provin din familii cu ambii părinţi salariaţi, grădinţa fiind susţinută la o altă scară. Se mai fac şi sponsorizări. Automat, activitatea se desfăşoară la alt nivel. 

– De ce credeţi că foarte mulţi oameni consideră ca a fi dascăl la ţară este o corvoadă?

– Mentalitatea eronată nu este doar din partea celor de la oraş, este şi a celor din sate, care motivează că nu au mijloace financiare pentru a-şi trimite copiii la grădiniţă, plus că trebuie să le cumpere rechizite. În anii din urmă, am întâlnit părinţi care motivau că ei nu au fost la şcoală, dar la grădiniţă! Trebuia să insistăm şi să le explicăm rolul acesteia în dezvolatarea intelectuală a copilului. Cel puţin, până în anii ’80, îi cooptam pe copiii care nu terminau opt clase, să meargă la cursuri de alfabetizare. La momentul actual, rata de abandon şcolar a mai scăzut. 

– Aveţi vreun regret?

– Regret că îi las pe cei mici, care s-au obişnuit cu mine. Eu am fost ca o cloşcă şi oriunde mergeam, ei se ţineau după mine, de fusta mea. Nu mă lăsau deloc…

– Aţi organizat şi ultima serbare din cariera dumneavoastră. Cum v-aţi simţit?

– La un moment dat am fost foarte emoţionată, când un băieţel a recitat poezia „Doamna mea educatoare”. Mi-au dat lacrimile pentru că a spus-o foarte frumos. 

– După 41 de ani în mijlocul celor mici, a venit vremea pensionării. Ce sentimente vă încearcă?

– Încă nu realizez că voi fi pensionară! Zilele trecute, la şcoala din Poiana, am avut o întâlnire cu colegii, un fel de petrecere. Mergând la şcoala din Poiana, pe hol, copii care au trecut prin mâinile mele mi-au sărit de gât şi m-au îmbrăţişat. Parcă îţi creşte sufletul când îi vezi că încă sunt ataşaţi. Mi-e greu când mă gândesc că de la toamnă nu mai am pe cine să drăgălesc! Nu am nepoţi, copiii mei nu s-au grăbit!

Andreea Ştefan