FURNICARUL DE SUB SCUT
Mare zaveră chestia cu scutul! De fapt, este cel mai important moment din istoria recentă a României, completînd benefic intrarea în UE şi NATO. Orice privire asupra istoriei noastre ne arată că momentele bune, ca şi cele proaste, au depins totdeauna de alianţele în care ne-am aflat. De data asta ne aflăm de partea cea bună a istoriei. Cu atît mai de neînţeles mi se par reacţiile de tip: capul plecat în ţărînă! Să nu se supere ruşii! Cine gîndeşte aşa, merită să moară sclav. De la dl. Iliescu nu te poţi aştepta la altceva decît să se situeze de partea ruşilor. El a fost şi rămîne un colonizator. Dl. Antonescu este atît de insuficient cultural, blocat în ura sa împotriva lui Băsescu, încît nu vrea ca preşedintele să „ponteze” această reuşită. Vrea să-l distrugă. Uitînd că niciodată politica nu poate avea ca ţel anularea unui om, ci binele public (definiţie de manual). Adevărul este că istoria ne-a luat-o înainte. Incapabili de a vedea mai departe de vîrful nasului, nu sesizăm (o repet cu încăpăţînare) momentul favorabil prin care trecem împotriva unei clase politice mizerabile şi a unei populaţii degenerate. Ciudat este că aceiaşi „făcători de opinie” care mustăceau anul trecut că scutul e doar e pentru Cehia şi Polonia, deducînd jubilativ că americanii nu dau doi bani pe România şi pe Băsescu, aceiaşi deci, sunt acum împotriva scutului. Caută nod în papură, numai pentru a nu accepta că s-au înşelat. Îmi vine să citez vorba lui Carp că România are prea mult noroc. Nemeritat. Sigur că norocul ăsta (ca orice noroc) se poate pulveriza într-o clipă. Ce s-ar fi întîmplat dacă Geoană zis cel mov ar fi fost preşedinte? Cu vizitele sale incognito la Moscova, chestiune rămasă într-o suspectă obscuritate. Distrugerea României s-ar fi completat cu rapiditate. Sigur că scutul nu ne rezolvă nici una dintre problemele interne. Furnicarul de sub el rămîne la fel de agitat. Acum cîteva săptămîni s-au spus obişnuitele cuvinte lozincarde despre ziua unirii şi despre Cuza. Ce am putea observa este că atunci, ca şi acum, modernizarea galopantă (nu avem altă soluţie, nu avem timp) a ţării trebuia făcută împotriva voinţei şi a inerţiei generale. Şi Cuza a făcut-o. Cred că scutul ăsta, dincolo de funcţiile lui militaro-strategice, poate avea şi rostul mai greu sesizabil de a ne trezi din letargia seculară. Ne-a dat Dumnezeu sau natura o iarnă cum n-a mai fost de mult. Prilej chiar şi pentru gimnaştii unui singur neuron din presă de a observa că zăpada dintre blocuri trebuie totuşi înlăturată de către locatari. Sunt aceeaşi forţoşi care induc spaima de reacţia ruşilor, în loc să inducă mîndria şi voinţa de a face. Singurul verb de care avem nevoie este a construi. Restul e secundar. A construi nu numai zidărie, ci mai ales instituţional. Am pierdut ca idioţii 20 de ani uitîndu-ne la televuzor, ceea ce la ritmul de schimbare a lumii de azi este destul de mult. Avem o clasă politică a cărei singură abilitate este tragerea de timp. Uitaţi-vă cum dau de-a-ndărătelea cu chestiunea reducerii numărului de parlamentari. „Da, a decis poporul prin referendum…dar, însă, deci, deoarece, să mai vedem, procedurili”, etc etc. Treaba asta cu scutul arată că suntem mai importanţi decît ne vine nouă înşine a crede. Nu ne rămîne decît să conştientizăm şi să ne dedicăm edificării. Trăim o situaţie paradoxală, care contrazice spusa celebră a lui Titulescu: România are o bună politică externă, cu rezultate excepţionale în ultimul deceniu, grefată pe o dezastruoasă politică internă. Totul depinde de ce se întîmplă sub scut. (Christian CRĂCIUN)
