Vă așteptați să scriu despre transferul de regim…regret e prea devreme sau prea tîrziu. Mă dezgustă atît cei care au făcut „bilanțul” epocii Băsescu punîndu-i în seamă că n-a făcut tocmai chestiile pe care mai an îl acuzau că și le-a asumat ca „jucător”, sau că n-a făcut exact ceea ce guvernările succesive n-au reușit, și cei care îl beștelesc pe Iohannis înainte de vreme, sau se arată magnanim scîrbiți, înainte chiar ca acesta să facă un singur gest politic major. Avem timp… Astăzi vă anunț cu satisfacție că voi înceta cu plicticoasele mele P.S.-uri, de vreme ce Ponta s-a cerut afară de la doctorat. Lăsîndu-i fără apărare pe cei îngrijorați care tot îi dau directive noului președinte cum să colaboreze cu Ponta. Păi tocmai asta trebuie să nu facă președintele, Ponta este un grav dăunător al statului de drept, democratic, apărătorul minciunii și al corupției, peste asta nu se poate trece, dragii moșului (Crăciun)! De altfel, scrisoarea prin care anunță renunțarea la titlul de doctor este, la rîndu-i, o mostră de ipocrizie și nesinceritate. Nu spune de ce renunță, lasă impresia că le face un hatîr adversarilor, nu vorbește o clipă de plagiat, nu aduce în discuție nici aspectul moral, nici cel penal al faptei, nu își face o reală mea culpa. Vrea să scape ușor. Nădăjduiesc să nu reușească. În disperare de cauză, a apelat la „intelectualii de stînga” să fie mai dinamici, mai combativi. Îl pot exonera „intelectualii de stânga” de plagiat? Deocamdată, îl pot doar ignora, făcându-se că nu îl văd. Dar asta nu va mai merge mult. Și, să fim serioși, nu poți defila cu Rogozanu și Ernu împotriva lui Liiceanu și Patapievici. E vorba de întrecerea între căruță și Ferrari. Faptul că îți închipui așa ceva posibil arată doar lipsa de criterii, acuta confuzie devalori. Între timp, a apărut și cazul de plagiat al Olguței Vasilescu. Această Oana Zăvoranu a politicii dîmbo-oltenești i-a ocărît vehement pe acuzatori. M-aș fi așteptat să văd o reacție mai fermă și mai unitară a întregului corp profesoral (și studențesc, mă simt dezamăgit de studenții „revoluționari” care veniră recent la rector să-i ceară să le facă ordine și să stîrpească gîndacii din cămine) împotriva acestei filoxere a pseudo-diplomelor de tot felul. Pînă cînd nu vom instaura un regim al adevărului și al meritocrației, nimic nu se va schimba în bine în societatea noastră, indiferent de regimul politic sau guvernul efemer. De ce m-am încăpățînat să nu uit acest „amănunt”? pentru că nu cred că este un amănunt, ci un element esențial.
Discursul excelent ținut de noul președinte la învestire presupune tocmai lipsa compromisurilor de acest fel. „Așteptările mari pot duce la realizări mari!” Exact. Am așteptări mari față de un om public al țării mele. Un filozof vorbea despre o „epocă a seriosului”. Ce-ar fi să fi intrat într-o asemenea epocă? În care „televiziunile de știri”, de circ trist și saltimbanci subumani, să moară de inaniție. Din lipsă de „subiecte de rating”. Deja observ de două zile cum încearcă să umfle nimicul, legîndu-se de insignifiant, pentru că un adecvat comentariu întru idee le este fundamental inaccesibil. Se leagă toate astea de un „banal” act de plagiat? Eu cred că da. Nu poți construi nimic durabil pe minciună. (a se vedea Maiorescu). Pretenția mea (minimă-maximă) față de noul președinte este tocmai să împingă pînă unde se poate recucerirea adevărului. Reașezarea societății românești pe baze solide, în care asemenea glumeți, gata să arunce în ritm de mitralieră minciuni, glumițe de crîșmă, fraze goale… să fie încet, încet trecuți în anonimat. Este cea mai bună pedeapsă. Sfîrșit de P.S. Început de an. Început de epocă? Dumnezeu să ajute poporul român!
Christian CRĂCIUN
