Puteți citi acest titlu cu accentul pe E, și atunci el se referă la niște oameni, dar îl puteți citi și accentuând pe I, și atunci el se referă la isprăvile lor. Să vedem ce însemna ineptus în latină: care nu este la locul său, nepotrivit, stângaci, prost, obraznic, absurd, supărăcios, plictisitor, neplăcut. Nu se aplică toate acest etichete perfect lumii noastre politice? Iar ineptio înseamnă a fi nebun, a aiura, a bîigui. Adică exact ceea ce vedem în fiecare zi. Aflăm săptămîna asta chiar de la domnul președinte că nu avem încă aprobat cadrul legal pentru sărbătorirea Centenarului. Peste cîteva zile deja ar trebui să serbăm Unirea Basarabiei. Într-o țară bine condusă, tot cadrul legal ar fi fost gata cel puțin cu doi ani înainte și s-ar fi trecut la treabă. Noi încă nu știm ce vom face și însuși ministrul culturii se arăta îngrozit de „serbările școlare” trecute în programe ca celebrări ale Centenarului. Urmași declarați ai ceaușismului, politrucii actuali nu pot gîndi decît în termenii Cîntării României. Sigur, parlamentarii noștri sînt prea ocupați să inventeze comisii fantasmagorice de căutare a licornilor cu corn mov sau să organizeze congrese penibile, pentru a mai avea timp să dea și legile de care avem urgentă nevoie. Iar cele pe care le dau sînt din pornire proaste.
Cum scriam într-un număr recent, nu este de acceptat să dai o lege care să trebuiască îndreptată apoi cu niște ordonanțe de urgențe. Care de multe ori sînt chiar mai proaste decît legea inițială sau intră în conflict cu ea complicînd pînă la haos situația. De exemplu, celebra declarație 600, așa zis eliminată, dar păstrată în fond pentru liber profesioniști (nu înțeleg de ce trebuie să dai bani statului înainte de a-i încasa, ca la bordel) sau ideea (cui i-o fi dat prin minte inepția?) de a cere certificatul de I.T.P. pentru mașinile din programul Rabla. Idee la care s-a renunțat, ca la multe altele. Practic, nu avem săptămînă să nu găsim astfel de cazuri de inepții. Degringolada financiară este un caz școală despre ce înseamnă cuplul fatidic incompetență – rea voință. Criza imunoglobulinei la fel. Își dau seama că au greșit, îndreaptă pe fugă. Nu avem lege pentru centenar, dar avem fotografie (pe care n-o avem, de fapt) din cramă, avem o figură sinistră de făcător de opinie precum Cristoiu, avem parlamentari ca Manda, avem miniștri precari ca Olguța sau Viorica. Nu mai dau iar liste. ICR a devenit cooperativă de confecții, la Târgul de carte de la Leipzig – unde sîntem țară invitată – ne trezim în situația ca nemții să ne ceară acțiuni, interviuri, prezențe, iar noi să nu avem un program pe măsura cererilor. Similar cu banii europeni, pe care nu sîntem în stare să-i folosim. Paradoxal, nu știm să cheltuim. De aia sîntem săraci și proști, vorba lui Brâncuși.
În acest timp, televiziunea națională elimină aproape complet emisiunile culturale. Învățămîntul este lăsat pe mîna analfabeților și plagiatorilor. Cînd în Europa se fac reforme, Academia face „sesiuni” fără nici un impact social. Inerții. Puținii români care sînt intelectual și ca mentalitate cuplați la secolul XXI nu au nici un cuvînt de spus în politicile publice. Ceilalți sînt prizonierii unui ne-timp (nu aparțin nici unui ev mediu, cum acuză „progresiștii” de carton, nici interbelicului, cum acuză vigilenții neo-revoluționarismului pe FB), sînt pur și simplu de-sincronizați. Vîslim în smîrcuri. Șansele ca România să-și revină în timpul generației noastre sînt minime. Am avut prea multe răsturnări de sistem pentru o generație, în mod normal, ne-fataliști fiind, urmează o lungă perioadă de neagră stabilitate. La adăpostul nopții din creiere se petrec marile jafuri și violuri ale democrației. Singura speranță – cu o rată de probabilitate însă deosebit de redusă – este un context geo-strategic în care România să devină o miză politică și să fie „luminată” cu forța. Dar încă mult mai probabil este exact scenariul opus: acela de a reintra cu cățel cu purcel sub aripa ocrotitoare a Moscovei. Cîți români nu ar sprijini cu entuziasm un președinte sau prim ministru ca Adrian Năstase (aflat „întîmplător” în aceste zile la Moscova, oare pentru a-și prelua firmanul?), prin comparație cu detestabilul Dragnea? Cîți n-ar aprecia „liniștea” unui regim de mînă forte, prin comparație cu absoluta degringoladă a lipsei de autoritate a unui stat fictiv? Astăzi românii s-ar bucura să fie ocupați, numai să nu fie lăsați singuri cu ei înșiși, în tradiționalul proces, venit din strămoși dar niciodată atît de acut, al unei autodevorări pînă la distrugerea definitivă. Dragnea și acoliții săi (mă întrebam în articolul trecut cum poate fi cineva pesedist?) reprezintă quintesențial românul nou. Adus la perfecțiune. Acum, întreg acest articol poate fi clasat, după mintea acestor ipochimeni, sub categoria defăimării de țară. Ei pun în lucru exact tipul de „logică” ceaușist-comunistă: partidul = țara; critici partidul = critici țara. Le răspunde, de dincolo de veac, omul aruncat la moarte în groapa săracilor la Palermo: patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor.
Christian CRĂCIUN
