Ceea ce se întîmplă în România de la jumătatea celui de-al doilea deceniu din mileniul trei va fi cîndva caz școală în manualele de politologie. Rapiditatea cu care forțele anti-justiție, neo-comuniste, anti-românești și pro-corupție s-au coalizat, s-au cimentat (indiferent de partide: aici intră și linia Dragnea și linia Blaga și linia Tăriceanu și linia Oprea și altele multe mai mici) pentru a pune un baraj firavelor speranțe de construcție a unei societăți normale ține de miracol. După total neașteptata alegere a sfinxului de la Sibiu în defavoarea lui Ponta, a fost o foarte scurtă perioadă de euforie întru viitor. Repede înghițită de stupoarea față de ocultarea alesului; închis între zidurile de la Cotroceni, acesta a strălucit prin absență.
Deus absconditus, vorba lui Eliade. Eu unul i-aș interzice, de exemplu, să mai comunice pe FB, aceasta nu este de demnitatea unui președinte de stat. Cînd are ceva oficial de spus, cată să găsească o cale
oficială, iar Rețeaua
nu este așa ceva. Dl. Iohannis are complexul Băsescu, singura lui grijă este să fie un anti- Băsescu. De aici
frica patologică de ziariști, de vorbirea firească, de contexte dezinhibate. Opțiune greșită. Pe acest fond de dispariție a oricărei forțe realmente îndreptate spre viitor, toți cocalarii politici românești și-au unit dibăciile pentru a prelua controlul asupra acelor puncte vitale ale societății pe care încă nu le dețin. În primul rînd procuratura, justiția și serviciile secrete. Vin, una după alta, crizele: din sănătate, din învățămînt (plagiatele, doctoratele), din cultură, criza europeană acută, abil deturnate toate împotriva guvernului Cioloș și în favoarea echipei naționale a infractorilor. E de vină acest guvern pentru ceea ce se întîmplă în spitale, la Operă sau la TVR, cu defrișarea pădurilor sau oprirea producției de apă grea, cu prăbușirea demografică sau cu construcția de autostrăzi? Evident, nu. În care țară cu democrație autentică un ins cu ditamai dosarul de plagiat, înlăturat de la guvernare în urma unei crize provocate de un dezastru în care au murit 64 de tineri, ar veni senin să ne dea lecții și să se instaureze ca șef al camerei? Cît tupeu îți trebuie ca să nu te ascunzi în gaură de șarpe după o asemenea rușine? Dar cu antecesori ca Iliescu, Năstase, acum cu oameni noi gen Dragnea, cum să nu fii dispus a te sacrifica etern pentru binele clanului?
Pe plan local, dezastrul uman este și mai patent. Nicio posibilitate de înnoire. Senzația generală de blocaj din care nu ne mai poate scoate nimeni va fi principalul ingredient la alegeri. Totuși, cum a fost posibil ca, după decenii în care am avut forțe politice dedicate avansului autentic, gen PAC, CDR, PDL, într-o primă perioadă, cum e posibil deci ca România să fie azi mai împotmolită în lipsa de speranță, de orizont decît spre sfîrșitul epocii Năstase? Poate că mai grav chiar decît jaful pădurilor este faptul că ni s-a furat speranța. Oamenii vor vota aceiași penali și nulități intelectuale. Iar absenteismul, anticipez, va fi mai mare ca niciodată. Restaurația e acum mai eficientă decît în 2012. Personajele, cam aceleași. Mijloacele… perfect „constituționale”, ca și atunci, dar mult mai rafinate. În parlament nu se mai aude nici pîs în apărarea altor interese decît cele ale oligarhiei. Numărul parlamentarilor cu dosar penal depășește orice imaginație. Cînd discutăm serios această chestiune? Sunt oameni cu condamnări în regulă care „ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”, cum zice poetul. Îi suportă electorul? Nu numai că îi suportă, îi înjură suculent, dar apoi îi votează cu entuziasm. Aici stă, cred, ultima explicație a restaurației. Ne-au cucerit pe dinăuntru, ca un diabet ucigător, fără simptome evidente. Da, e dulce să vorbești despre mărirea salariilor, retorica despre ajutorul social al defavorizaților, teoria conspirației și a „țărișoarei” mereu asediate de inamici. Această „dulceață” rafinată în laboratoarele de propagandă ne-a distrus fibra morală. Nu dai soluții? – aud în fundal o întrebare. Singura soluție, cred, ar trebui să vină din partea unei elite intelectuale lucide și unitare. Ceea ce…e lipsă.
Elita noastră intelectuală e mai preocupată de nesfîrșitele sale cherele interne decît de implicarea socială. Un exemplu: acum cîteva săptămîni vreo două colective de cercetare ale Politehnicii bucureștene au luat premii europene la Salonul de inventică de la Geneva. M-am întrebat ascultîndu-i pe acei oameni minunați, dedicați științei de vîrf, cum de suportă să fie conduși de acea calamitate a școlii românești care este dna. Andronescu. Mister, de regăsit în mii de variante în toate structurile sociale. Sau recent cazul demisionatului ministru al culturii, poate unul dintre cei mai hotărîți și mai în cunoștință de cauză. Nu arhitecții, nu studenții, nu scriitorii au ieșit să apere casa de lîngă ASE, ci însuși ministrul. Răsplătit cu huiduieli „dialectice” de colegii de breaslă. Bref: lăsați orice speranță voi ce votați!
