Știri

Editorial. DOLIU DUPĂ COMUNISM

Istoricul Thierry Wolton, care a ținut săptămînile trecute o excepțională conferință despre istoria comunismului la Ateneu (într-o serie sub egida Editurii Humanitas, adevărat eveniment cultural), vorbea într-un interviu acordat cu acest prilej că trăim într-un fel de doliu după comunism. În perioada aceea de după pierderea cuiva sau a ceva foarte drag, în care nu poți crede în dispariția definitivă, se petrec, după Freud  – căruia îi aparține noțiunea de travail du deuil -, transformări psihice grave. Wolton pornește de la premisa că vina pentru această eră neagră în istoria umanității este a tuturor și este neinteriorizată; toată lumea (inclusiv cea occidentală) a fost participant sau complice la această crimă globală. De aici dificultatea, la trei decenii, de a ne desprinde de comunism. Țările din Europa Centrală și de Est trec azi printr-o perioadă dificilă tocmai pentru că ele își aduc aminte de ceea ce a fost. Comunismul nu are niciun viitor, afirmă decis istoricul francez, dar introduce un bemol: cel puțin nu în forma pe care o cunoaștem, cea istorică! Vedem zilnic, noi cei care am trăit pe pielea noastră experiența, cum noi chipuri ale dușmanilor societății deschise (după conceptul lui Karl Popper) ne sufocă: cenzura pe FB, cenzura corectitudinii politice, laicizarea silită în tandem cu propaganda (homo)sexuală sînt cele mai vizibile fețe(noi) ale comunismului. Ceea ce trăim cînd vedem fauna cleptocrată care conduce România azi este tocmai un efect al acestui (post)comunism neputrezit. Toată galeria de personaje feminine și masculine care ne conduce astăzi este o reproducere într-o oglindă (din cele care deformează) a conducerii ante 1989. Sînt ca vrejii aceia care ies din cartofii uitați în pivniță. Toți se visează ceaușești și toate se visează Leana și se comportă ca atare. Fără viclenia șlefuită în lungi lupte de partid și fără frica autoreglatoare care îi dădeau lui Ceaușescu acel tip de „inteligență” de sălbăticiune (unii îi zic, în totală confuzie, patriotism sau abilitate politică) preocupată să-și salveze pielea în orice situație. 
Reflexele democratice ale societății noastre sînt minime (într-o altă conferință din ciclul amintit mai sus, un istoric elvețian, Oliver Jens Schmitt, sublinia acest lucru, chiar dacă nu sînt întru totul de acord cu analiza pe care o făcea cauzelor acestei situații). De aceea invocarea obsesivă a „votului” care ar oferi totală legitimitate e falsă.  Vedem că „votul”, ca unică expresie a democrației, este pus în discuție în mai toată lumea: din America în Anglia și Franța și acum în Italia. El trebuie completat, ca un „acord fin”, de alte mecanisme sociale, care însă în România lipsesc total. Cu excepția mișcărilor de stradă. Comunismul este o prezență astăzi soft pe plan mondial, bazată pe o carență generală de  memorie. Caracterul fundamental criminal al doctrinei marxist-leninistea fost ușor, ușor ocultat. Să luăm exemplul Poloniei: polonezii cer acum să nu fie acuzați de prezența lagărelor de exterminare naziste pe teritoriul lor. Dar în raport cu comunismul niciuna dintre țările estului nu ar putea invoca o asemenea „scutire”. Ca să nu mai vorbim de cele vestice, trudind harnic în mari centre universitare și cu lideri de gîndire, la șlefuirea unui blazon intelectual al unei stîngi tot mai extreme. Complicii comunismului sînt și astăzi respectați și predați în universități, în vreme ce de nazism, slavă Domnului, ne-am curățat! 
În timp ce scriu aceste rînduri urmăresc imagini stupefiante de la congresul PSD. Într-un spațiu din care demonii Congresului XIV se vede că încă nu au fost exorcizați, cei de o vîrstă cu mine retrăim imagini de coșmar. Să-l auzi pe Dragnea afirmînd că ei vor modernizarea, europenizarea legislativă a țării înseamnă să crezi că zăpada e neagră și cărbunele alb imaculat. Și să înduri o obrăznicie a negării evidențelor care este tipică activistului comunist. Pentru care ideologia bate orice realitate. Doliul acesta e exprimat cel mai bine de cuvintele lui Iliescu din primele zile ale revoluției, cele cu întinarea idealurilor comunismului. Cam așa gîndesc toți cei care invocă ideile „generoase” ale marxismelor de tot felul: ce bine intenționat era marxismul, cum îi plîngea el pe toți oprimații și îi învăța să lupte pentru a-și revendica drepturile, ce vremuri frumoase vestește egalitatea tuturor! Ce frumos arată comunismul pe hîrtie! Nici nu contează suta de milioane de morți. Și ce infernal este el în realitate! Dar forța dintru origini a comunismului stă tocmai în a aboli realitatea proiectînd-o în viitorul luminos. Eu nu îmi pot răspunde la întrebarea: cum poate cineva (cinstit și rațional fiind) să fie pesedist? Imaginile de la congres ne aruncă printr-un upercut dureros înapoi la podeaua unsă cu motorină pe care eram întinși în noiembrie 1989. Revedem, ca într-un coșmar, aceleași scene cu personaje schimbate. Aceleași lozinci. Plus ceva de origine direct hitleriană: vreți să fiu președinte vostru? etc. Într-o degringoladă generală, țara se ține de congrese. Cine sînt revenanții ăștia? Un prieten hîtru a lansat această țîpurîtură care sintetizează cum nu se poate mai simplu  ideile de mai sus. „Comunismu’ n-o muritu, doar o țîr s-o hodinitu”.
Christian CRĂCIUN

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare