Dr. Călin Tiu, medic primar chirurg: „M-am decis pentru medicină în ultima secundă, dar din momentul acela mi-am asumat-o în mod foarte serios”

Călin Tiu a văzut lumina zilei la Câmpina, în prima lună a  anotimpului în care natura reînvie. Deloc întâmplător, am putea spune, dacă ne gândim că menirea domniei sale s-a dovedit  a fi aceea de a readuce oamenii la viaţă. În prezent manager al Spitalului Municipal Câmpina şi preşedinte al Fundaţiei Medis, Călin Tiu este medic primar chirurg, doctor în ştiinţe medicale şi are competenţe în ecografie, endoscopie şi chirurgie laparoscopică, motiv pentru care a devenit un nume extrem de respectat în lumea medicală naţională şi internaţională. Permanent însetat de cunoaştere, se implică în diverse programe de cercetare şi are grijă să nu-şi neglijeze pasiunile, care nu sunt deloc puţine. 

– D-voastră v-aţi ales profesia de medic sau a fost invers?
– Cred că profesia de medic este cea care m-a format în timp şi continuă să mă modeleze. Am avut o copilărie şi o adolescenţă pline de vise şi de provocări şi îmi doream să mă îndrept spre mult mai multe direcţii profesionale decât este omeneşte posibil. Şi, cumva, această nelinişte mă urmăreşte încă, pentru că mă regăsesc într-o persoană foarte activă şi cu interese în domenii diferite.
– Ce alte ţinte profesionale vă doreaţi să atingeţi?
– Mi-ar fi plăcut, de exemplu, să fiu vulcanolog. Citeam cărţi de vulcanologie şi aveam senzaţia că şi înţeleg. În clasa a XII-a, pregăteam la cercul de fizică lucrări de seismologie cu care eram invitat la conferinţele elevilor sau chiar la înregistrări pentru Radio România. Mi-ar fi plăcut să urmez calea Literelor. Mă preocupa limba română ca structură gramaticală şi de asemenea, în egală măsură, literatura. Rămân în continuare într-un mare respect pentru limba română corect folosită. Am avut chiar o perioadă în care am scris proză scurtă cu publicare în revistele tineretului de până în ‘89, în Bucureşti, am activat în cenacluri literare. Pe de altă parte, m-ar fi interesat să dezvolt mai mult o preocupare spre tainele plutirii şi ale zborului şi am încercat cu câţiva colegi, la fel de nepricepuţi ca şi mine, să înjghebăm un motoplanor cu motor de Mobră. Din fericire, nu l-am lansat spre cer niciodată şi am rămas cu toţii întregi. Deci au fost foarte multe tentaţii. Nu pot spune că m-am născut şi am crescut cu un crez pentru activitatea medicală.
– Când v-aţi decis să urmaţi totuşi calea medicinei?
– M-am decis pe ultima sută de metri, pentru că eram purtat de această nălucă polivalentă şi deja eram în clasa a XII-a. Aveam în faţa un examen greu, oricare ar fi fost acela, şi trebuia să mă decid. Au fost şi elemente de context specifice timpului respectiv care m-au determinat să iau tot felul de hotărâri, pentru că nu vedeam, totuşi, în exprimarea jurnalistică o profesie stabilă din punctul de vedere al concepţiilor personale. Erau încă vremurile de până în ‘89 şi, cumva, scrisul părea aservit în momentul în care devenea profesie. M-am interesat la Institutul de Seismologie de atunci şi condiţiile de dotare erau foarte slabe şi, practic, se cam plutea într-o atmosferă fără zare… Oricum, pe final de listă am găsit medicina şi n-am mai putut să o elimin, pentru că medicina, într-adevăr, părea inatacabilă de către capriciile politice sau ale vremii. M-am decis pentru medicină în ultima secundă, dar din momentul acela mi-am asumat-o în mod foarte serios. De aceea spuneam, simt cum asupra mea, ani de zile, profesia a lucrat foarte mult, pentru că sunt anumite cerinţe, anumite solicitări la care trebuie să te expui. Prin exerciţiu repetat ajungi să capeţi un tip de disciplină profesioanlă, un tip de profil moral şi lucrurile acestea sunt fireşti, probabil sunt specifice fiecărei profesii în parte.
– De ce aţi ales chirurgia?
– Probabil pentru că nu am răbdare foarte multă să aştept rezultate pe termen lung. În chirurgie, chiar dacă sunt şi pacienţi problemă pe care-i porţi în minte sau cu care interferezi din timp în timp, ani de zile, de regulă, decizia, atitudinea, intervenţia trebuie să fie promte şi rezultatele se văd mai repede decât în alte profesii medicale.
– Cum s-a desfăşurat prima operaţie?
– Prima… prima nu mai ştiu care a fost, pentru că intri treptat… Iniţial eşti tolerat să te uiţi de pe margine, după aceea eşti tolerat să te apropii să te uiţi peste umărul chirurgilor… Dar ajungi încet, încet, în sală. Primele participări în echipa operatorie sunt de genul că ţii de o valvă, ţii un depărtător, dai o pensă la mână. Iar prima ta intervenţie cap-coadă, aproape că nu mai contează când se întâmplă, pentru că şi aceea este foarte strict supravegheată de un mentor. Nici nu mai ştii, de fapt, dacă pacientul acela merge bine pentru că tu eşti destul de talentat sau pentru că mentorul a fost acolo, cu ochii în mâinile tale. Deci, e greu de definit exact noţiunea de prima intervenţie chirurgicală. Dar pot să vă spun clar că la una dintre primele am leşinat în sală. Eram în anul IV la Chirurgie, la Cantacuzino şi eram al treilea operator la o amputaţie de membru pelvin. În momentul în care am rămas cu partea decupată în braţe, m-am dus spre podea cu tot cu pachet. De aceea spuneam că multe aspecte de personalitate, de conduită, de curaj, de caracter se formează picătură cu picătură şi profesia te împinge de la spate. Evident că atunci când am operat prima oară o amputaţie de membru pelvin şi am fost mâna întâi nu mi-am mai permis să leşin în sală, pentru că adrenalina şi concentrarea erau la alt nivel.
– Care au fost mentorii dumneavoastră?
– Noţiunea de mentor, de mentoring, rămâne una extrem de modernă în spaţiul chirurgical. Meseria de chirurg este un pic diferită de alte specialităţi medicale pentru că se bazează foarte mult pe practică. În contextul acesta ai nevoie de nişte modele, de nişte oameni de la care să înveţi efectiv gesturi, atitudini, să înveţi cât timp poţi să-ţi acorzi pentru a lua o hotărâre atunci când secundele bat împotriva interesului pacientului. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le înveţi şi asta numai lucrând cu cineva în care să ai încredere. În conceptul larg de mentori trebuie să te gândeşti că de cele mai multe ori mentorul este unul pe care ţi-l înfige soarta în faţă. Nu eşti totdeauna în situaţia de lux de a ţi-l alege. Şi  dacă totuşi ţi l-ai ales şi dacă ajungi repede la concluzia că acela este omul de la care tu vrei să înveţi, că el este cel pe care care vrei să-l copiezi în cât mai mare măsură, în momentul respectiv ai o şansă de care trebuie să fii conştient şi pe care trebuie să o fructifici. Există o imagine de mentor foarte cuprinzătoare, foarte largă, o imagine ca o icoană. Mentorul meu e un sfânt mare care zâmbeşte dintr-un tablou, dar este un tablou polimorf, pentru că
acolo sunt foarte mulţi oameni care au contribuit cu ceva la formarea mea. În momentul de faţă, încă mai e spaţiu gol în acel tablou, pentru că nu te opreşti niciodată şi în fiecare moment întâlneşti oameni pe care îi admiri. În februarie, la Congresul Societăţii Americane SLS din Honolulu, fiind pentru prima oară acolo, a apărut pe podium un chinez de 32 de ani, deci un copil din punct de vedere al vârstei chirurgicale, care m-a fascinat. Se regăseşte în acest tablou acest tânăr chinez. Nu contează că are cu douăzeci şi ceva de ani mai puţin decât mine, personalitatea lui este extrem de penetrantă şi ştiinţa lui de carte din domeniul din care vine este undeva foarte sus. Dovadă că la Congresul de la Sinaia despre care vorbeam, care a avut loc la începutul lui iunie, Zichen Tzao a fost invitatul meu. Am făcut  amândoi toate eforturile pentru ca el să vină şi să vorbească în faţa colegilor români cu ştiinţa lui, cu prezenţa lui şi să le transmită şi lor emoţia pe care mi-a transmis-o şi mie la prima întâlnire.
Mentorul se compune, aşadar, din foarte multe experienţe de asumare şi nu-i mai poţi ţine minte pe toţi cei de la care ai furat sau ai învăţat ceva. Pe de altă parte, există şi oameni care rămân acolo, în centrul tabloului. Am avut ocazia să fiu în aceeaşi operaţie cu profesorul Ion Juvara, un monstru sacru în chirurgia românească, să fiu în plagă, eu student ţinând de valve, cu profesorul Dan Setlacec, o eminenţă a chirurgiei în acele momente. Am făcut rezidenţiatul sub îndrumarea profesorului Brătucu de la Caritas, în acel moment o persoană extrem de amplă ca dezvoltare ştiinţifică. Şi, de ce să nu pomenesc, că nu contravine niciunui alt interes, dar am învăţat foarte multe lucruri, inclusiv despre atitudinea faţă de pacient, despre respectul pe care trebuie să-l acordăm pacientului şi colegilor în acelaşi timp, am învăţat endoscopia pe care o practic şi acum de la profesorul Dan Straja, care iată, din păcate, în momentul de faţă este în centrul unui scandal de corupţie, încât te gândeşti uneori, în astfel de situaţii, dacă imaginea mentorului rămâne senină sau se tulbură. Nu, rămâne senină! Ce a pus doctorul Straja în mine a folosit multor pacienţi şi va continua să le folosească.
Am decis să rămân la Câmpina pentru a putea lucra cu domnul doctor Virgil Rădulescu. Şi încă din rezidenţiat am intrat în această echipă şi am petrecut multe ore pe zi, zi de zi, an de an, împreună cu dânsul în sală. În mod cert îi datorez foarte mult din formarea mea chirugicală, doctorul Rădulescu fiind un desăvârşit operator, extrem de talentat, extrem de competent în multe arii chirurgicale şi, de asemenea, un om cu personalitate demnă de urmat, de copiat, de promovat.
Cum spuneam, nu mă pot ţine doar pe o singură potecă. Există liste de mentori şi în zonele de cercetare, în imagistica intervenţională cu care am de-a face… În Comisia Tehnologică, de exemplu, de la Societatea Europeană de Chirurgie nu suntem toţi chirurgi. Sunt şi fizicieni, roboticieni, sunt oameni cu care lucrezi şi care vin din alte zone şi sunt surprinzători atât prin potenţialul tehnic pe care îl posedă, cât şi prin luminozitatea comportamentului şi al dedicaţiei. Nimeni din Comisia Tehnologică nu câştigă niciun ban din toată munca asta. Este o acceptare, este o dedicare, ne sunt strict rambursate costurile pe deplasări, nimic mai mult. Şi sunt oameni care vin de ani de zile şi care dovedesc că au consumat foarte mult timp pentru a fi în măsură să se afle acolo cu soluţii, cu sugestii, cu proiecte, cu prototipuri. Aşa că reprezentarea fiecăruia despre mentorul său reprezintă cumulul de respect pe care poţi să-l acorzi celor de la care ai ceva de învăţat.
– Care a fost parcursul dvs. pe drumul performanţei?
– Performanţă este mult spus! De ce? Pentru că văd foarte mulţi colegi, din aceeaşi specialitate, care sunt la rândul lor foarte buni performeri, oameni foarte serioşi, oameni cu rezultate foarte bune. Sunt foarte mulţi colegi care lucrează eficient, în condiţii de siguranţă pentru pacient şi nu sunt neapărat şi foarte vizibili, foarte cunoscuţi. Şansa mea a fost să doresc să comunic, să mă regăsesc permanent într-un sistem de comunicare. Acest lucru, suprapus peste implicarea de foarte devreme în proiecte de cercetare, unde rezultatele în mod obligatoriu, în mod formal, trebuie comunicate în permanenţă, a condus, în primul rând, la obţinerea unui grad de notorietate în profesie, atât în ţară cât şi în afară României.
Primele repere sunt mult în urmă. În 1996 deveneam membru fondator al unei societăţi europene care se numea atunci Societatea Europeană pentru Studiul Durerii Abdominale Acute.
Această societate era formată din câte un binom chirurg inginer electronist, din 16 ţări din Europa, ţara noastră fiind, în acel moment, singura ţară din Est inclusă în această structură. Împreună cu inginerul Prună, care lucra la Spitalul Cantacuzino în acel moment şi era o personalitate în biocurenţi medicali, am constituit partea română în acea societate care, din start, a pornit cu un proiect foarte mare, un proiect sub egida largă a fondurilor de cercetare de tip Copernicus. Acest proiect urmărea în acei ani – vorbim de ’96-’98 – să realizeze un soft de diagnostic pentru durearea abdominală acută. În momentul de faţă, după 20 de ani, nu există astfel de softuri, pentru că încă nu se concepe ca medicul să renunţe la a-şi formula diagnosticul singur. Deocamdată, performanţa de soft nu a ajuns atât de mare încât siguranţa diagnosticului chirurgical să fie realizată de calculator, dar probabil că se va ajunge. Cu toate acestea, proiectul nostru a fost unul dintre primele în acest gen.
Proiectul a constituit o prioriate europeană, nouă luni ce colectare de date clinice despre pacienţi pe suport Internet. Deci lucram cu Internetul, dar aprope că nu ştiam ce este Internetul. Ca să conectez spitalul, punctul nostru de lucru în proiect, de aici, de la Câmpina, a trebuit să apelez la o conectare de tip „dial-up” cu Casa Pionierilor din Constanţa. La nivel de noiembrie ’97, în mod cert a fost primul spital din România conectat la Internet. Era pionerat atât de timpuriu, încât la Congresul de Tehnologie în Chirurgie din 1998 de la München, am fost invitat să prezint în faţa participanţilor beneficiile pe care Internetul le aducea în studiile multicentrice, gen interconectivitatea perfectă, posibilitatea de a influenţa parametri în timp real ş.a.m.d. Lumea europeană, la acel moment, era uimită că Internetul există şi produce efecte pozitive în comunicarea din zona medicală. Au fost etape cu realizări spectaculoase. Prezentarea de la Congresul acesta mi-a adus o ofertă iarăşi foarte interesantă, şi anume transmiterea pe Internet a unei zile de robotică medicală pentru România. Această zi a fost 12 decembrie 1998, când la amfiteatrul de la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti, cu peste o sută de chirurgi în sală, de la München se transmiteau intervenţii chirurgicale cu implicare în robotică, robotica fiind atunci foarte la început. Ce e interesant, privind retroactiv, este că de câte ori încheiam o astfel de activitate extrem de spectaculoasă în plan profesional, aveam ferma convingere că a fost şansa vieţii mele să ajung până în acel punct şi că nu se va mai repeta, iar restul activităţii mele se va concentra înapoi pe sala de operaţie, pe gărzi, pe relaţia de cabinet şi nu mai mult. Numai că lucrurile nu au mers deloc aşa! Din contră, au mers în creştere şi a apărut, în mod, cumva firesc, o teză de doctorat care s-a bazat pe nişte observaţii personale în diagnosticul ecografic. Aspecte din acestă teză au fost comunicate şi nu puteau fi ratate la vremea respectivă. Anii 2000-2006 m-au găsit în Congresul European de Ecografie Euroson prezentând la Copenhaga, la Lisabona, la Zagreb, la Bologna şi la Leipzig.
Au fost mai multe prezentări de nivel european în ecografie, care, fiecare în parte, şi-au adus cumva contribuţia la definirea profilului meu ca unul activ pe comunicare. În anul 2004 am devenit membru al unei societăţi medicale de cercetare ambiţioasă şi cu proiecţii deosebite. Se numeşte Society for Medical Innovation and Technology (SMIT). Acestă societate avea să mă aleagă preşedinte pentru anul 2009. A fost iarăşi un moment absolut incredibil, pentru că era prima oară când SMIT călca în estul Europei. Si, totodată, prima conferinţă internaţionala medicală cu un preşedinte român.
Conferinţa pe care noi am reuşit să o organizăm la Sinaia, a 21-a, rămâne de referinţă în istoria SMIT-ului, multe voci susţinând că a fost cea mai bună ca nivel ştiinţific, nivelul ştiinţific bazându-se atât pe implicarea unor centre din România, dar în special prin aducerea la Sinaia a peste 220 de invitaţi din 27 de ţări. A fost un maraton iar acest Congres, fireşte, nu putea să fie cap de linie. Ulterior, au apărut colaborări în alte proiecte de cercetare mult mai dinamice şi mai clar conturate.
Am avut o participare în urmă cu doi ani, într-un proiect de tip FP7, un proiect cu 11 parteneri din Europa, din centre universitare, din centre de producere a echipamentelor medicale, centre clinice… Un proiect dedicat îmbunătăţirii calităţii de utilizare a ultrasunetelor de înaltă frecvenţă în ablaţia tumorală. Acest proiect s-a încheiat în urmă cu doi ani cu rezultate bune. În momentul acesta este în faza de aplicaţie pe animal la o universitate din Sicilia, urmând ca de la anul să avem primele rezultate bune în patologia umană.
A urmat un alt colectiv, un alt proiect, de data aceasta de tip Long Life Learning, proiect care s-a încheiat şi el în decembrie şi a condus la realizarea unei unităţi de antrenament în chirurgia laparoscopică. Acest proiect KTS – Kieron Training System a produs foarte multă bucurie în rândul studenţilor interesaţi cu care am avut mai multe workshop-uri şi ateliere, în care ei practic au lucrat cu aceste unităţi ale noastre. Aplicaţiile s-au desfăşurat în Bucureşti, la Centrul de Training pentru Chirurgia Laparoscopică, la Spitalul Ponderas şi, din păcate, însă, în acest moment, deşi avem solicitări în continuare de la studenţi şi rezidenţi să le punem la dispoziţie sistemul, suntem blocaţi pentru o perioadă, generată şi de birocraţia care există peste tot în lume şi în jurul a orice. Până când produsul va deveni comercial, softul pe baza căruia lucrează este temporar blocat, dar îl vom vedea într-un viitor scurt, la centrele de pregătire în chirugie.
 A urmat un al treilea proiect, în alt trunchi de finanţare, un proiect de tip ERASMUS care îşi propune să  realizeze o curriculă de pregătire în chirurgia laparoscopică, o curriculă de tip Train the Trainer, adică pregătirea celui care predă. Este iarăşi un proiect european cu mai multe centre din Spania, Germania, Ungaria şi noi, România. Proiectul şi-a obţinut finanţarea pornind de la ideea că în continuare, în Europa, cei care ajung să pregătească chirurgi, să predea chirurgia, să o transmită mai departe urmaşilor, nu au ca regulă şi o pregătire de tip pedagogic. Aceştia sunt selectaţi, fireşte, din rândul chirurgilor cu bune rezultate, cu bună stăpânire a profesiei, cu deschidere spre darul comunicării şi al predării, dar nicăieri, în backgroundul unui formator în chirurgie nu există componenta pedagogică „How to do it?”. De aceea, lucrăm intens la prima curriculă de acest fel. Aceasta va trebui să fie gata structurată sub formă de curs începând din toamna aceasta, ianuarie fiind termenul limită la care noi putem să ne gândim pentru implementarea primelor două module de curs care sunt prevăzute în bugetul proiectului de cercetare. Noi am stabilit pentru România, ca tot la Centrul de Training de la Bucureşti, să organizăm aceste două module în prima lună a anului următor, după care cursul va fi validat sau nu de Comisia Europeană. În funcţie de asta, el va putea, după aceea, să fie promovat în ţările participante, pentru început în Germania, Spania… Germanii sunt foarte optimişti în privinţa utilităţii acestui curs la ei în ţară. Ulterior vedem lărgită aria lui de aplicaţie, fără să omitem, evident, faptul că fiind primul modul de acest tip el va necesita îmbunătăţiri şi upgradări. Pentru acest aspect noi am făcut deja o aplicaţie, care sperăm să fie finanţată pentru a putea continua în anii următori lucrul în această echipă, pe această temă, pe această direcţie. Din aceste multe şi relativ împrăştiate activităţi, au reieşit multe participări, multe prezentări în congrese din afara ţării, în special, şi câteva apropieri ale mele de nucleul unor societăţi medicale profesionale chirurgicale.
În momentul de faţă sunt membru în comisia tehnologică a Societăţii Europene de Chirugie (EAES), o poziţie extrem de onorantă şi solicitantă în acelaşi timp, membru în Advisory Board al preşedintelui Societăţii Americane de Chirurgie Laparoscopică, societate cu care am relaţii extrem de dinamice şi cu colegii de acolo colaborez atât în organizarea unor momente de comunicare în SUA, dar şi în România. Recent i-am avut invitaţi la Sinaia, la Congresul Naţional de Chirurgie. Au fost prezenţi, au ridicat standardul, nivelul de calitate al evenimentului. Aceasta a fost, de fapt, dorinţa preşedintelui Congresului, domnul profesor Mircea Beuran, care mi-a încredinţat tema organizării unei zile întregi de comnunicări pe tehnologie în chirurgie.
Revenind la Societatea Europeană de Chirurgie, tocmai s-a încheiat congresul annual de la Amsterdam, în care am avut mai multe intervenţii, mai multe prezentări. Am coordonat două sesiuni diferite şi m-am întors acasă cu o nouă ţintă la orizontul imediat. În şedinţa comisiei de tehnologie din care, cum spuneam, fac parte, s-a acceptat şi s-a stabilit ca la următorul congres, anul viitor, tot în iunie, la Frankfurt, să organizez un precongres, un curs de ecografie pentru chirurgi. E o foarte bună ocazie să punctăm noi, românii, în spaţiul chirurgical european, să fim atât de în faţă, atât de prezenţi, asta după ce tot la acest congres de la Amsterdam, Cătălin Copăiescu, preşedintele organizaţiei similare din România, ARCE, a fost acceptat în boardul Societăţii Europene ca trezorier. Sunt lucruri care ne animă, ne bucură, ne mobilizează, ne consumă o foarte mare parte din timp şi din forţe. De aceea spuneam că, în mod clar, profesia sau modul în care abordezi profesia lasă urme adânci asupra personalităţii, dar şi asupra modului de comportament. De exemplu, comportamentul meu devine cumva tot mai sedentar, lipit de tastatura de la laptop, dar altfel, din păcate, nu se poate. Temele pe termen scurt cer rezolvări rapide şi de bună calitate.

La Congresul National de Chirurgie, recent desfăşurat la Sinaia, alături de prof. Yoav Mintz (Israel) şi prof. Paul Wetter, chairman al Societatii Americane de Laparoscopie

Cu bicicleta, între prezentări,   la Congresul Societăţii Europene de Chirurgie EAES