Din cancelaria profesorilor

De pe vremea când eram elevă şi mulţi ani mai târziu, expresia “cancelaria profesorilor” îmi impunea mult respect şi chiar teamă. În ultimul timp, însă, în ciuda problemelor sociale majore în care se zbat profesorii, piedestalul pe care îi creasem a început să se clatine. De ce? Pentru că tot ceea ce credeam despre cei care stau în acest templu al intelectualităţii nu se dovedeşte a fi, în unele situaţii, decât un mare balon de săpun. Datorită unei anume conjuncturi am putut asista la discuţii între profesorii ce comentau relaţia lor cu elevii. Mi-a fost greu să cred că nişte persoane pe care le consideri, prin statutul lor, că beneficiază de instruire deosebită şi educaţie pe măsura pregătirii lor, pot vorbi despre copii folosind cuvinte jignitoare. Aceleaşi cuvinte dure le sunt adresate chiar copiilor, după cum povestesc cu aplomb chiar dascălii lor. De exemplu, se intră în pauza de rigoare în cancelarie şi se manifestă cu mândrie: “Ce le-am făcut ăstora de la clasa cutare! Din tâmpiţi, proşti şi cretini nu i-am scos! Nu pot să fac nimic cu ei! Sunt sub orice critică, dragă!”. Stau şi mă gândesc cum aş reacţiona dacă ar veni copilul meu acasă şi mi-ar spune că un profesor l-a jignit în acest mod. Nu sunt o persoană violentă, dar într-o astfel de situaţie, ceva îmi spune că aş sări peste anumite etape civilizate de genul unei reclamaţii la director, la inspectorat sau chiar minister şi aş rezolva problema mult mai, să zicem, tranşant. Ca să mă exprim elegant. Consider că nici un copil nu se naşte prost, ci cu dizabilităţi. Aceşti copii sunt educaţi în şcoli speciale, pentru a se putea integra cumva în societate. Ceilalţi copii, cu un intelect obişnuit sau super dotaţi, sunt trimişi la şcoli obişnuite ca să înveţe ceea ce nu ştiu, ieşind din ignoranţă. Ca să înveţe de la aceşti profesori care, la rândul lor, au fost copii neştiutori. Numai că, mulţi dintre ei îşi închipuie că s-au născut profesori, iar copiii sunt consideraţi nişte entităţi de pe alte planete. Cine are vocaţie de profesor, sau măcar îşi dă silinţasă-şi facă datoria cu profesionalism, nu poate desconsidera elevii într-atât încât să li se adreseze cu vorbe grele. Dacă ştie cum să ajungă la sufletul copilului, o să-l înveţe, nu doar materia pe care o predă, dar îi va acoperi şi carenţele din educaţia primită acasă. Şi dacă cineva îşi închipuie că nu mai pot exista şi alte aspecte degradante din partea unor profesori, se înşeală. Cu ocazia zilei de 1 Martie şi a Zilei Femeii, s-au putut auzi în cancelarie ofuscări de genul: „Sunt şocată de ce au putut să-mi dea ăştia cadou! Cum să duc acasă porcăria asta! O las dracului aici că nu-mi trebuie aşa ceva în casă! Da’ ăştia chiar sunt nesimţiţi!”. Cadoul sau cadourile „şocante” erau nişte lucruşoare banale, fără mare valoare materială. Cu toate acestea, căpătau valoare (pentru cine are bun simţ!) prin gestul în sine de a fi oferite cu ocazia unei tradiţii. Ce ar dori unele doamne să primească de la nişte copii trimişi la şcoală cu 5 lei sau mai puţin în buzunar, bani căpătaţi, în general, de la părinţi cu reale probleme materiale?! Vor bijuterii de aur? Să le cumpere familia sau prietenii. Îmi este greu să înţeleg criteriile pe baza cărora unele cadre didactice, cu bluze pătate şi miros de transpiraţie, ridică astfel de pretenţii aristocratice. Nu sunt de ajuns pretenţiile unora de a medita copiii la materia lor, contra cost şi note mari?! Ar mai fi multe de spus, dar mă tem ca nu cumva să împroşc cu noroi adevăraţii dascăli. Şi sunt cu mult mai mulţi decât aceste persoane ce scapă de sub control proprii hormoni. Adevăraţii profesori, în drum spre şcoală, se gândesc la lucrurile pe care le vor da elevilor din înţelepciunea lor şi nicidecum la ce visează unii că ar trebui să primească din buzunarul acestora.