Eram în Corul Filarmonicii de Stat „Ciprian Porumbescu” din Ploeşti. Cântasem, în două concerte, la 5 şi 6 Decembrie 1960, Simfonia IX-a de Beethoven (dirijor – Ion Baciu, dirijorul corului – Daniel Stăuceanu, solişti – Emilia Petrescu-Cironeanu, Elena Cernei, Mihail Ştirbei şi Petre Ştefănescu-Goangă) şi pregăteam un concert de madrigale. La una din repetiţii – concertul a avut loc tot în sala Filarmonicii, la 26 Martie 1961 – am fost anunţaţi că vom primi vizita dirijorului Marin Constantin. Acesta era atunci preşedintele onorific al Ansamblului UTM, al cărui cor îl dirijase până în 1957, după care înfiinţase, în 1958, Corul mixt „Gheorghe Cucu” – desfiinţat după un an şi ceva, pe motiv că marele compozitor fusese cântăreţ la strană! Dar, dincolo de statul de funcţii, Maestrul Marin se bucura de o faimă şi de o stimă binemeritate printre confraţii săi. (Aveam să-mi dau seama şi după aceea, la Corul Universităţii din Bucureşti.) În plus, chiar de pe la începuturile corului UTM-ului, în care intrase ca bariton, devenindu-i apoi dirijor, Marin Constantin avusese în repertoriu un madrigal, „Matona mia cara”, de Orlando di Lasso, cum îşi aminteau trei dintre vechii săi corişti – Florian Duţu, Willi Auerbach şi Lucian Bonifaciu – la înmormîntarea de la 5 Ianuarie a Maestrului. Ceea ce Stăuceanu desigur că ştia. Poate şi Ion Baciu.
Baciu – care în timpul studenţiei dirijase şi el cor (la un festival coral de la Brădet figurau pe afiş Ion Baciu, Nicolae Ciobanu şi Vasile Mocanu, încât cineva remarcase că se strînsese acolo toată ciobănimea română) – a venit şi el la repetiţie. Au intrat în sală toţi trei: Marin Constantin, Ion Baciu şi Daniel Stăuceanu. Stăuceanu a dirijat cap-coadă, pentru a prezenta tot programul, întrerupându-se şi reluând foarte puţin, deşi mai erau încă multe de pus la punct. Baciu şi Marin Constantin nu au intervenit deloc; probabil că au discutat după repetiţie. (În felul acesta s-a vădit că Maestrul Marin avea calităţi pedagogice desăvîrşite: nu ştirbeşti, prin nicio observaţie, fie cât de mică, autoritatea celui care rămâne mai departe în fruntea unei formaţii. Iar Stăuceanu, dirijor desăvîrşit şi el, merita tot respectul.)
Nu ştiu dacă Maestrul Marin Constantin a venit la repetiţii şi la Corul Universităţii din Bucureşti. Devenisem student şi era firesc să activez în acea formaţie. I-am văzut de mai multe ori pe „bătrânul” D.D.Botez şi pe compozitorul Constantin Palade – care, într-o vreme a fost chiar nelipsit dintre noi (compoziţia sa, „Două cântece moldoveneşti de nuntă”, nu ştiu în ce măsură prelucrare folclorică sau cu vădit iz popular, făcea parte din repertoriul nostru de bază; cred că am cântat-o şi la spectacolul de gală, de la Operă, la centenarul Universităţii, spectacol în care au figurat, alături de greii de atunci ai Operei, şi tînăra soprană Marina Krilovici şi solista de muzică uşoară Pompilia Stoian). Poate că a fost, dar nu am fost eu la acea sau la acele repetiţii. Oricum, Nicolae Ciobanu – dirijorul Corului – avea faţă de Marin Constantin acelaşi respect pe care îl văzusem şi la Ion Baciu şi la Daniel Stăuceanu. La rândul său, şi Marin Constantin avea cuvinte frumoase la adresa lui Nicolae Ciobanu; vizitându-l odată în locuinţa sa bucureşteană din strada C.A.Rosetti (zic bucureşteană, pentru că l-am vizitat şi la Urleta), venind vorba de răposatul Ciobanu (i-a stat inima, nu se ştie de ce şi cum, în tren, după Oradea, întorcându-se în Germania Federală, unde se stabilise) mi-a spus: „A stat aici, în această casă, în gazdă la mine. Nu cred că era autodidact şi nici dintr-o familie de muncitori. Când se aşeza la pian uita de toate şi era fantastic. Iar când vorbeai cu el, era tobă de muzică. Avea o educaţie aleasă, primită în familie. Cred că era dintr-o familie de alb-gardişti (Ciobanu era ucrainean) ca bunicul matern al lui Nichita.” Stănescu, desigur.
Educaţia din familie… Ocupat tot timpul cu munca şi neodihnindu-se niciodată, Maestrul Marin nu a neglijat educaţia copiilor săi, Noemi şi Ion. Ion Marin terminase Conservatorul şi era dirijor la Filarmonica din Arad. Şi, cu toate că era un dirijor pe picioarele sale, tatăl considera că mai poate fi perfecţionat. Şi atunci îi plătea avionul de la Arad la Bucureşti şi înapoi, precum şi orele de meditaţie la dirijorul Tiberiu Brediceanu. Era poate o tiranie asupra copilului (sau, poate, numai în percepţia mea) dar, pentru ca Ion Marin să ajungă Ion Marin, dirijorul aclamat de la Opera din Viena şi de la Metropolitan din New York, şi nu numai fiul celebrului Marin Constantin sau un dirijor oarecare, tatăl a făcut uz de autoritatea sa bicefală. Din prea mare dragoste faţă de fiul care putea să-i calce pe urme. Şi o spun fiindcă am fost martor ocular. O fi fost tînărul nemulţumit în sinea sa şi o fi răbufnit câteodată? – „la naiba, tot copil mă crezi, tată!?”. Asta se va fi putut întâmpla, ca în orice familie în care părinţii (că doar de-aceea sunt părinţi) aduc pe lume urmaşi (întotdeauna mai deştepţi decât ei înşişi).
Altă dată am avut nenorocul să asist la repetiţiile Madrigalului. Invitat fortuit de Maestru. Dar, din cu totul alte motive decât era Dumnealui invitat de alte formaţii, evident. Doamne, ce tortură! Să reiei de zece ori un pasaj şi pe urmă s-o iei de la capăt! Şi iar, şi iar, pentru ca Maestrului să i se pară tot că nu aude perfecţiunea! Dar şi când totul era gata, când Madrigalul era în concert! Atunci, toţi care erau în sală primeau privilegiile regale sau împărăteşti cele mai înalte.
Un astfel de privilegiu l-au avut şi câmpinenii. Însă destul de târziu, la 29 Februarie 1996, atunci când i-am putut invita pe Maestru şi Corul Madrigal (în mintea mea, erau nedespărţiţi). Cum am mai scris aici, în anul 1975 înfiinţasem, la Muzeul Hasdeu, Salonul „…n…o…u”, în care am invitat personalităţi din diverse domenii umaniste, mai ales din lumea literară. Unii dintre invitaţi aveau încă legături trainice la Câmpina – Geo Bogza şi Radu Tudoran au fost găzduiţi la fratele lor mai mare, epigramistul Ovidiu Bogza; alţii aveau locuinţe în zonă – Dina Cocea, la Telega; alţii, prieteni – poetul Constantin Nisipeanu, la D-na Else Tudor-Miu, Ion Horaţiu Crişan, la dr. Ion Cionca; alţii rămâneau la mine – Frasin Munteanu-Râmnic; iar alţii, pur şi simplu se înapoiau acasă în aceeaşi seară – Fănuş Neagu, Cicerone Poghirc, Grigore Brâncuş, Irina Petrescu. În materie de muzică, vârful a fost Enea Borza, care a susţinut un recital cu piese pentru pian de Ciprian Porumbescu, unele inedite (a fost găzduit de împătimitul etnograf dr. Ion Cionca). De Marin Constantin care, deşi avea un frate mai mic în Câmpina, Teodor Marin – acesta, ca soţ al şefei Spaţiului locativ de la Primărie ce era, locuia pe strada Ana Ipătescu, într-una din acele case tip, construite încăpător, înainte de răsboi, de societăţile petrolifere (sunt însă destui câmpineni care ştiu mai bine decât mine când şi de cine) având şi o curte omenească în jur – şi ar fi avut unde fi găzduit fără probleme, căci bătea de departe tot ce am citat eu până acum, nu putea fi vorba. Şi nu datorită lui ci, a Corului Madrigal, inseparabilul său frate siamez, de care era sudat cu toate organele. Ori, în condiţiile total fără de condiţii în care activa Salonul „…n…o…u” – pentru care nu numai că nu primisem niciun sprijin de la Muzeul-tată din Ploeşti (nici măcar magnetofonul nu ni-l împrumutau!), dar încă directorul instituţiei (nu, nu! nu mai era Profesorul Nicolae I. Simache, acesta murise la 17 Ianuarie 1972) ne somase să-l închidem imediat, iar Preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, D-l Profesor Ion Şt. Baicu (om cu minte, nu numai cu funcţii politice şi administrative) primise ordin de la Primul secretar al judeţului să mă dea afară pentru nesupunere (ne-am amintit amândoi, de curând, la o Societate culturală din Ploeşti, de acea discuţie de pomină – pentru mine – din biroul său de la Palatul Administrativ, în care, văzând că aveam dreptate şi n-o scoate la capăt cu mine, a încercat să schimbe ceva, cât de cât: „Bine, bine, tovarăşu Onea, dar de ce i-aţi zis Salonul nou?” „Păi, era mai bine să-i zic Salonul vechi, tovarăşu Preşedinte?”; Dumnealui, care fusese şi directorul Cabinetului judeţean de partid, şi-a dat seama că intrasem într-o fundătură paradoxală şi periculoasă totodată şi n-a mai întins pelteaua mai mult) – invitarea şi a Corului Madrigal ar fi fost o fantezie ridicolă.
După Revoluţie am înfiinţat, în Februarie 1991, Fundaţia Hasdeu. Basarabia ne bătea atunci la uşă, iar la Muzeul Hasdeu porţile Castelului Iulia Hasdeu îi erau larg deschise. Să nu uităm că, la sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea lui B.P.Hasdeu – un adevărat simbol al Basarabiei – care a început în Februarie 1988 la Chişinău (în România a avut loc abia după aceea, Sesiunea Academiei Române având loc însă la Câmpina, aşa cum avusese loc şi Sesiunea dedicată lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, la 175 de ani de la naştere), în sala de 4000 de locuri a Palatului Naţional, invitaţii-spectatori s-au trezit că, în fond, era vorba de cel mai mare filolog basarabean/român şi s-au manifestat public pentru prima dată în favoarea limbii române. (Apoi, la următoarea sărbătorire, a memoriei lui Alexei Mateevici – autorul răscolitoarei poesii Limba noastră – din aceeaşi sală intelectualii au ieşit pe stradă, până pe Aleea Clasicilor din parcul de la umbra Statuii lui Ştefan cel Mare unde, până la 31 August 1989, când au reuşit să impună limba română ca limba oficială în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au fost de neoprit.) Astfel că am găzduit un turneu al Ansamblului folcloric „Columna” de la Chişinău, cu spectacole la Câmpina şi la Sala Dalles de la Bucureşti şi o excursie la Castelul Peleş de la Sinaia şi am organizat prima Tabără internaţională de pictură şi sculptură „Nicolae Grigorescu” (4-24 August 1991) cu excursii la Sinaia şi Bran, la Filipeştii de Pădure, Mănăstirea Zamfira, Slănic şi Vălenii de Munte şi banchet la crama de la Seciu, cu deplasări la Tabăra de pictură de la Valea Doftanei şi la Bucureşti – unde ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Artiştilor Plastici – tabără la care am invitat 33 de pictori şi sculptori de la Chişinău şi Cernăuţi, Ungheni, Tiraspol şi Cahul (o adevărată invazie) unii venind pentru prima dată în România.
Ce speriase Salonul „…n…o…u” Câmpina şi Ploeştii, dar Fundaţia Hasdeu speriase şi Bucureştii şi cine ştie pe mai cine! În adunarea generală a Fundaţiei, convocată la un an de la întemeerea ei, deşi raportul anual de activitate arăta un bilanţ pozitiv, cu încasări (din turneul „Columnei”) şi pentru Fundaţie şi pentru Muzeu, şi o colecţie de peste 60 de tablouri (de la Tabăra „Grigorescu”) ce putea fi începutul unui muzeu de artă contemporană (sper că se păstrează în întregime, pentru că nu era grevată de nicio datorie), d-l Ioan Opriş, Ministru Secretar de Stat la Ministerul Culturii (sau ce era atunci) şi d-na Maria Dulgheru, directoarea Muzeului de Istorie şi Arheologie al judeţului Prahova (de care aparţinea Muzeul Hasdeu), nu ştiu cum au cotit-o, că trebue convocată din nou adunarea generală şi ce-or mai fi zis. Cert este că, la următoarea adunare generală, reconvocată, am fost demis din funcţia de secretar al Fundaţiei, iar în locul meu a fost aleasă o profesoară de rusă din Câmpina. Acuma, ce era să fac? Democrat convins – eu îi adusesem pe toţi în Fundaţie şi cât mai mulţi, iar pe mine nu numai că nu mă trecusem primul, dar nici măcar în primele locuri – am lăsat să funcţioneze legile democraţiei. Fundaţia să trăiască! Atâta doar i-am spus profesoarei: „Stimată doamnă, aţi condus măcar un cenaclu cu elevi de clasa a cincea?”
Am continuat să trec Fundaţia pe afişele manifestărilor Muzeului deşi, în loc de mâna dreaptă, ea devenise mâna stângă (în opoziţie) atunci când nu era mână moartă. Iar manifestărilor, afară de cele ocazionale, cum a fost Centenarul Castelului Iulia Hasdeu, 1896-1996, pe care l-am celebrat la scară naţională, organizând A doua Sesiune Naţională de Memorialistică, la 10-13 Octombrie – le-am dat o tentă tradiţională, cu date fixe: 28 Februarie (pentru Zilele B.P.Hasdeu), 2 Iulie (Sărbătoarea Iuliilor) şi 14 Noembrie (pentru Zilele Iulia Hasdeu) nemodificate chiar de cădeau la miezul nopţii, şi rotindu-ne, bineînţeles, în funcţie de calendar, în jurul lor, extinzându-le înainte şi înapoi, dar fără să omitem în niciun fel datele menţionate. Aşa mi-am îngăduit, în sfîrşit, să-i invit la Câmpina pe Maestrul Marin Constantin şi Corul Madrigal.
Venirea lor în Câmpina ţine de domeniul basmului. Întâi cu peripeţii… (Octavian ONEA)
Educaţia din familie… Ocupat tot timpul cu munca şi neodihnindu-se niciodată, Maestrul Marin nu a neglijat educaţia copiilor săi, Noemi şi Ion. Ion Marin terminase Conservatorul şi era dirijor la Filarmonica din Arad. Şi, cu toate că era un dirijor pe picioarele sale, tatăl considera că mai poate fi perfecţionat. Şi atunci îi plătea avionul de la Arad la Bucureşti şi înapoi, precum şi orele de meditaţie la dirijorul Tiberiu Brediceanu. Era poate o tiranie asupra copilului (sau, poate, numai în percepţia mea) dar, pentru ca Ion Marin să ajungă Ion Marin, dirijorul aclamat de la Opera din Viena şi de la Metropolitan din New York, şi nu numai fiul celebrului Marin Constantin sau un dirijor oarecare, tatăl a făcut uz de autoritatea sa bicefală. Din prea mare dragoste faţă de fiul care putea să-i calce pe urme. Şi o spun fiindcă am fost martor ocular. O fi fost tînărul nemulţumit în sinea sa şi o fi răbufnit câteodată? – „la naiba, tot copil mă crezi, tată!?”. Asta se va fi putut întâmpla, ca în orice familie în care părinţii (că doar de-aceea sunt părinţi) aduc pe lume urmaşi (întotdeauna mai deştepţi decât ei înşişi).
Altă dată am avut nenorocul să asist la repetiţiile Madrigalului. Invitat fortuit de Maestru. Dar, din cu totul alte motive decât era Dumnealui invitat de alte formaţii, evident. Doamne, ce tortură! Să reiei de zece ori un pasaj şi pe urmă s-o iei de la capăt! Şi iar, şi iar, pentru ca Maestrului să i se pară tot că nu aude perfecţiunea! Dar şi când totul era gata, când Madrigalul era în concert! Atunci, toţi care erau în sală primeau privilegiile regale sau împărăteşti cele mai înalte.
Un astfel de privilegiu l-au avut şi câmpinenii. Însă destul de târziu, la 29 Februarie 1996, atunci când i-am putut invita pe Maestru şi Corul Madrigal (în mintea mea, erau nedespărţiţi). Cum am mai scris aici, în anul 1975 înfiinţasem, la Muzeul Hasdeu, Salonul „…n…o…u”, în care am invitat personalităţi din diverse domenii umaniste, mai ales din lumea literară. Unii dintre invitaţi aveau încă legături trainice la Câmpina – Geo Bogza şi Radu Tudoran au fost găzduiţi la fratele lor mai mare, epigramistul Ovidiu Bogza; alţii aveau locuinţe în zonă – Dina Cocea, la Telega; alţii, prieteni – poetul Constantin Nisipeanu, la D-na Else Tudor-Miu, Ion Horaţiu Crişan, la dr. Ion Cionca; alţii rămâneau la mine – Frasin Munteanu-Râmnic; iar alţii, pur şi simplu se înapoiau acasă în aceeaşi seară – Fănuş Neagu, Cicerone Poghirc, Grigore Brâncuş, Irina Petrescu. În materie de muzică, vârful a fost Enea Borza, care a susţinut un recital cu piese pentru pian de Ciprian Porumbescu, unele inedite (a fost găzduit de împătimitul etnograf dr. Ion Cionca). De Marin Constantin care, deşi avea un frate mai mic în Câmpina, Teodor Marin – acesta, ca soţ al şefei Spaţiului locativ de la Primărie ce era, locuia pe strada Ana Ipătescu, într-una din acele case tip, construite încăpător, înainte de răsboi, de societăţile petrolifere (sunt însă destui câmpineni care ştiu mai bine decât mine când şi de cine) având şi o curte omenească în jur – şi ar fi avut unde fi găzduit fără probleme, căci bătea de departe tot ce am citat eu până acum, nu putea fi vorba. Şi nu datorită lui ci, a Corului Madrigal, inseparabilul său frate siamez, de care era sudat cu toate organele. Ori, în condiţiile total fără de condiţii în care activa Salonul „…n…o…u” – pentru care nu numai că nu primisem niciun sprijin de la Muzeul-tată din Ploeşti (nici măcar magnetofonul nu ni-l împrumutau!), dar încă directorul instituţiei (nu, nu! nu mai era Profesorul Nicolae I. Simache, acesta murise la 17 Ianuarie 1972) ne somase să-l închidem imediat, iar Preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, D-l Profesor Ion Şt. Baicu (om cu minte, nu numai cu funcţii politice şi administrative) primise ordin de la Primul secretar al judeţului să mă dea afară pentru nesupunere (ne-am amintit amândoi, de curând, la o Societate culturală din Ploeşti, de acea discuţie de pomină – pentru mine – din biroul său de la Palatul Administrativ, în care, văzând că aveam dreptate şi n-o scoate la capăt cu mine, a încercat să schimbe ceva, cât de cât: „Bine, bine, tovarăşu Onea, dar de ce i-aţi zis Salonul nou?” „Păi, era mai bine să-i zic Salonul vechi, tovarăşu Preşedinte?”; Dumnealui, care fusese şi directorul Cabinetului judeţean de partid, şi-a dat seama că intrasem într-o fundătură paradoxală şi periculoasă totodată şi n-a mai întins pelteaua mai mult) – invitarea şi a Corului Madrigal ar fi fost o fantezie ridicolă.
După Revoluţie am înfiinţat, în Februarie 1991, Fundaţia Hasdeu. Basarabia ne bătea atunci la uşă, iar la Muzeul Hasdeu porţile Castelului Iulia Hasdeu îi erau larg deschise. Să nu uităm că, la sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea lui B.P.Hasdeu – un adevărat simbol al Basarabiei – care a început în Februarie 1988 la Chişinău (în România a avut loc abia după aceea, Sesiunea Academiei Române având loc însă la Câmpina, aşa cum avusese loc şi Sesiunea dedicată lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, la 175 de ani de la naştere), în sala de 4000 de locuri a Palatului Naţional, invitaţii-spectatori s-au trezit că, în fond, era vorba de cel mai mare filolog basarabean/român şi s-au manifestat public pentru prima dată în favoarea limbii române. (Apoi, la următoarea sărbătorire, a memoriei lui Alexei Mateevici – autorul răscolitoarei poesii Limba noastră – din aceeaşi sală intelectualii au ieşit pe stradă, până pe Aleea Clasicilor din parcul de la umbra Statuii lui Ştefan cel Mare unde, până la 31 August 1989, când au reuşit să impună limba română ca limba oficială în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au fost de neoprit.) Astfel că am găzduit un turneu al Ansamblului folcloric „Columna” de la Chişinău, cu spectacole la Câmpina şi la Sala Dalles de la Bucureşti şi o excursie la Castelul Peleş de la Sinaia şi am organizat prima Tabără internaţională de pictură şi sculptură „Nicolae Grigorescu” (4-24 August 1991) cu excursii la Sinaia şi Bran, la Filipeştii de Pădure, Mănăstirea Zamfira, Slănic şi Vălenii de Munte şi banchet la crama de la Seciu, cu deplasări la Tabăra de pictură de la Valea Doftanei şi la Bucureşti – unde ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Artiştilor Plastici – tabără la care am invitat 33 de pictori şi sculptori de la Chişinău şi Cernăuţi, Ungheni, Tiraspol şi Cahul (o adevărată invazie) unii venind pentru prima dată în România.
Ce speriase Salonul „…n…o…u” Câmpina şi Ploeştii, dar Fundaţia Hasdeu speriase şi Bucureştii şi cine ştie pe mai cine! În adunarea generală a Fundaţiei, convocată la un an de la întemeerea ei, deşi raportul anual de activitate arăta un bilanţ pozitiv, cu încasări (din turneul „Columnei”) şi pentru Fundaţie şi pentru Muzeu, şi o colecţie de peste 60 de tablouri (de la Tabăra „Grigorescu”) ce putea fi începutul unui muzeu de artă contemporană (sper că se păstrează în întregime, pentru că nu era grevată de nicio datorie), d-l Ioan Opriş, Ministru Secretar de Stat la Ministerul Culturii (sau ce era atunci) şi d-na Maria Dulgheru, directoarea Muzeului de Istorie şi Arheologie al judeţului Prahova (de care aparţinea Muzeul Hasdeu), nu ştiu cum au cotit-o, că trebue convocată din nou adunarea generală şi ce-or mai fi zis. Cert este că, la următoarea adunare generală, reconvocată, am fost demis din funcţia de secretar al Fundaţiei, iar în locul meu a fost aleasă o profesoară de rusă din Câmpina. Acuma, ce era să fac? Democrat convins – eu îi adusesem pe toţi în Fundaţie şi cât mai mulţi, iar pe mine nu numai că nu mă trecusem primul, dar nici măcar în primele locuri – am lăsat să funcţioneze legile democraţiei. Fundaţia să trăiască! Atâta doar i-am spus profesoarei: „Stimată doamnă, aţi condus măcar un cenaclu cu elevi de clasa a cincea?”
Am continuat să trec Fundaţia pe afişele manifestărilor Muzeului deşi, în loc de mâna dreaptă, ea devenise mâna stângă (în opoziţie) atunci când nu era mână moartă. Iar manifestărilor, afară de cele ocazionale, cum a fost Centenarul Castelului Iulia Hasdeu, 1896-1996, pe care l-am celebrat la scară naţională, organizând A doua Sesiune Naţională de Memorialistică, la 10-13 Octombrie – le-am dat o tentă tradiţională, cu date fixe: 28 Februarie (pentru Zilele B.P.Hasdeu), 2 Iulie (Sărbătoarea Iuliilor) şi 14 Noembrie (pentru Zilele Iulia Hasdeu) nemodificate chiar de cădeau la miezul nopţii, şi rotindu-ne, bineînţeles, în funcţie de calendar, în jurul lor, extinzându-le înainte şi înapoi, dar fără să omitem în niciun fel datele menţionate. Aşa mi-am îngăduit, în sfîrşit, să-i invit la Câmpina pe Maestrul Marin Constantin şi Corul Madrigal.
Venirea lor în Câmpina ţine de domeniul basmului. Întâi cu peripeţii… (Octavian ONEA)
