Niciodată nu am crezut în zodiac, horoscop, astrologie, însă oameni importanţi, mai inteligenţi şi mai competenţi decât mine, au făcut mare caz de această ştiinţă când luau decizii importante. Este posibil să existe o oarecare înrâurire între mersul astrelor pe bolta cerească şi noi, plăpândele făpturi pământene. Nu degeaba se spune că suntem făcuţi din praf de stele. În viaţa mea au fost o serie de momente, câteva clipe, câteva minute, care mi-au influenţat sau mi-au schimbat cu desăvârşire cursul vieţii.
Primul dintre ele s-a petrecut în copilărie. Fusesem dat la grădiniţă de la vârsta de 3 ani (grădiniţa d-nei Ionescu, aflată lângă actuala Judecătorie) şi deşi mă acomodasem repede, mă cam săturasem de jocurile copilăreşti de acolo, cerând să fiu dat la şcoală. Aveam 6 ani când, cu mama de mână, am mers la Şcoala nr. 1 de Băieţi, ca să fiu înscris în clasa I. Directorul, dl. Răvoianu, a refuzat să mă primească, pentru că erau admişi numai copiii de 7 ani. Tatăl meu, care lăsa treburile casei în seama mamei, de data aceasta a intervenit, l-a convins pe director şi la 6 ani şi câteva luni am fost primit în clasa unei învăţătoare de excepţie, d-na Florica Alanchi. În acest caz, am avut de două ori noroc: doamna învăţătoare mi-a dat o educaţie solidă şi mi-a deschis pasiunea pentru istorie şi am avut nişte colegi extraordinari (Laurenţiu Moisin, Nelu Marcoşanu, Radu Frăţilă, Milică Florescu, Horia Carp), care m-au stimulat să învăţ bine, fiind mereu printre premianţii clasei. Momentul înscrierii timpurii la şcoală îl scotesc o clipă astrală, pentru că m-a avantajat mult în viaţă: am câştigat doi ani, terminând liceul în 1956, ultima promoţie cu zece clase. Când am intrat la facultate aveam 16 ani şi eram printre cei mai tineri studenţi din an.
Un alt eveniment pe care îl pun sub influenţa astrelor a fost examenul de bacalaureat. În timpul liceului nu mai eram deloc un elev strălucit, mă ţineam de multe trăsnăi împreună cu bunul meu prieten Paul Petrache. În anul acela, pentru prima dată, s-a dat un examen de maturitate cumplit de greu. După probele scrise, se intra la o comisie cu profesori care examinau la opt discipline din materiile principale studiate în liceu. Dacă nu luai notă de trecere la un obiect, picai bacalaureatul şi mai aveai dreptul să îl dai o singură dată. Pronia cerească a făcut ca preşedintele comisiei să fie un profesor univesitar de istorie. Plictisit de monotonia examenului şi de răspunsurile pe care le dădeau colegii mei, tocite din manualul lui Roller (o lucrare stalinistă de cea mai proastă calitate), acesta a fost foarte încântat de expunerea mea, cu multe digresiuni pe diferite teme şi mi-a acordat nota maximă, convingându-i şi pe ceilalţi profesori, la care dădusem răspunsuri slabe şi care nu mă înghiţeau deloc pentru isprăvile făcute în cursul anilor de liceu, să mă promoveze.
Iniţial, am dat examen la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde eram 800 de candidaţi pe 20 de locuri. Stăteam la un cămin vechi, „Matei Basarab” de pe Calea Călăraşi, într-o cămăruţă mică, având coleg de cameră un tânăr din Brebu, Gigi Bucşe, care dădea la Facultatea de Istorie. Am picat amândoi cu succes. La despărţire, Gigi mi-a lăsat manualele lui, spunând că renunţă la Istorie şi că va da la Politehnică. Speriat de masacrul care fusese la Drept, 40 de candidaţi pe un loc, am prins chef să-mi încerc norocul cu manualele prietenului meu brebean şi am dat la Facultatea de Istorie a Universităţii ieşene. Timpul scurt nu mi-a permis să aprofundez prea mult materia. Parcursesem cam jumătate din manualul voluminos şi chiar înainte de a intra în sala de examen citisem un capitol despre criza economică din 1929 – 1933. Când am tras biletul cu întrebările, nu îmi venea să cred când am citit primul subiect, care se referea la mişcarea muncitorească din perioada crizei. Îl aveam atât de proaspăt în minte, încât cred că am redat cuvânt cu cuvânt ce scria în manual. Aşa m-am trezit admis printre primii, cu o medie mare, de credeam că visez. Nu mă aşteptasem la un asemenea succes, mai cu seamă că media bună îmi oferea şi o bursă de merit (se dădeau 270 de lei pentru trei mese pe zi la cantină, 50 de lei pentru un loc în cămin, unde se asigura şi spălatul rufăriei şi 30 de lei bani de buzunar, iar pentru note mari încă 50 de lei). Cu puţin ajutor de acasă te puteai întreţine din bursă în cei cinci ani de studenţie.
Dacă admiterea norocoasă nu poate fi pusă sub semnul stelelor, un alt eveniment petrecut în acea perioadă avea să schimbe nu viaţa mea, ci pe a unui tânăr pe care abia îl cunoscusem. Mă împrietenisem în timpul examenului cu un băiat inimos din Telega, Mişu Cosmineanu. Eram împreună pe Copou (cea mai frumoasă parte a Iaşului, un magnific bulevard) când acesta şi-a întâlnit un coleg de liceu, Vârtopeanu, bun prieten, poreclit de el Mutu, un băiat înalt şi firav. Venise să dea la Medicină şi i se ceruse, înainte de examen, să facă o microradiografie. A făcut-o şi i s-au găsit două caverne în ambii plămâni. Tuberculoza era o boală greu de vindecat în acea perioadă. Băiatul era cu moralul la pământ şi aproape că plângea. Impresionat de drama lui, l-am sfătuit să-şi retragă actele de la Medicină, să se înscrie la Facultatea de Biologie de la Universitate, fiindcă erau aceleaşi materii la examen şi să spună la secretariat că va aduce microradiografia ulterior, motivând că rătăcise certificatul de la policlinică şi se încheiau înscrierile. Foarte bine pregătit, a reuşit la examen fără probleme. Devenit student, s-a dus să se consulte la policlinica studenţească, unde medicul care îi făcuse radiografia l-a recunoscut şi i-a spus: „Tinere, ne-ai păcălit”. A fost internat în sanatoriul făcut în casele boierilor Cantacuzino – Paşcanu din marginea Iaşiului şi într-un an de zile s-a vindecat. A făcut facultatea boiereşte, stând cinci ani la un cămin special, unde aveau o mâncare excelentă; la micul dejun primeau unt şi miere, la masa de prânz şi seară fripturi şi alte bunătăţi. A ajuns un profesor respectat al Liceului din Deva, cu o frumoasă carieră. Dacă drumurile noastre nu s-ar fi intersectat în acele câteva clipe pe Copou, cine ştie ce soartă ar fi avut el, copil de la ţară, sărac şi grav bolnav.
Pentru mine, primele examene ca student au fost un coşmar. Eram foarte speriat de imensa cantitate de materie pe care trebuia să o parcurg. Luam de la farmacie fiole de cofeină, care mă ţineau treaz şi am făcut astfel multe nopţi albe. Învăţam pentru examenul de literatură universală la un prieten, care stătea la sora lui, într-o bojdeucă din mahalaua Ţicăului, lipită de cea a lui Creangă. Ţicăul Iaşiului, în anii ’60, rămăsese o mahala patriarhală, cu căsuţe modeste înşirate până pe malul pârâului Cacaina. Colegul meu, cu un frumos nume moldav – Hulub, glumea sugerând să mutăm firma de la bojdeuca lui Creangă la a noastră, ca să ne viziteze tinerele candidate ce dădeau examen de admitere. Sora colegului meu, căsătorită cu un viitor mare istoric, Leon Şimanschi, celebru ca slavist, lucrase la biblioteca municipală aflată în Palatul Culturii. Când s-au epurat bibliotecile de cărţile cenzurate, a dus acasă câţiva saci cu cărţi rare, între care şi o colecţie a Convorbirilor Literare, frumos legată, pe care a salvat-o de la distrugere. Cu o zi înainte de examen, am învăţat până seara tâziu, timp în care Hulub şi amicul meu, Mişu, sătui de tocit, s-au culcat. Am mai continuat să citesc cursurile, dar la un moment dat am renunţat. Obosit, am luat din raftul bibliotecii un volum din Convorbirile Literare şi m-am delectat cu poeziile de dragoste ale anticului poet latin Catul, traduse bine de Olănescu – Ascamio. A doua zi, la examen, aveam parte de o altă coincidenţă, cum rar se întâmplă în viaţă: primul subiect a fost Catul, din care profesorul nostru, Liviu Leonte, ne predase un curs foarte amănunţit. A rămas uimit când i-am recitat strofe întregi din poezia de dragoste a acestuia, într-o traducere pe care nu o cunoştea. Mi-a dat nota 10 şi mi-a propus să mă mut la Filologie, făgăduindu-mi că mă poate opri ca asistent. Superficial şi încântat de frumoasa boemă studenţească în care mă complăceam, nu am dat curs acestei propuneri, lucru pe care l-am regret amarnic mai târziu.
În 1964, când am terminat facultatea, îndrăgostit de oraşul nostru şi ataşat de numeroşii mei prieteni de aci, mi-am ales la repartiţie o şcoală din apropiere, la Plaiul Câmpinei. Oraşul nu era deloc provincial. Aflat în apropiere de Bucureşti, Sinaia, Braşov, pulsa de viaţă mondenă. Ceaiuri, seri de dans la Restaurantul Bucureşti, baluri prin cantinele muncitoreşti, ştranduri, nu te plictiseai deloc. Făceam parte dintr-un grup de tineri cărora li se potrivea perfect metafora lui Fănuş Neagu – „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, dominat de prietenul meu Horia Nistorescu, un tip arătos, cu mare succes la femei, prieten cu balerina Leni Dacian – fiica cântăreţului Ion Dacian, cu actriţa Leopoldina Bălănuţă cu care se înrudea (verişoara Poldi, cum îi spunea), cu studente frumoase şi de familie bună. Într-o seară, Horia m-a întrebat ce am de gând să fac acum, că am terminat facultatea. Era însoţit de cântăreaţa Mariana Bădoiu, căsătorită în Câmpina. A răspuns ea în locul meu, spunându-ne că are de gând ca la primul turneu să rămână în străinătate. Horia a continuat, exprimându-şi dorinţa de a-şi cumpăra o maşină Volkswagen. În final, eu, mai legat de glie, le-am spus că aş vrea să-mi fac o casă în Câmpina. Imediat Nistorescu mi-a replicat: „Vino la mama! A murit tata şi vrea să vândă o parte din teren”. Nu aveam niciun ban, de abia mă căsătorisem, venise şi primul copil, dar m-am înţeles cu doamna Nistorescu să plătesc în rate, câte o mie de lei pe lună, pentru o odăiţă şi câteva sute de metri între strazile Griviţei şi Plevnei. În acea perioadă, începutul anilor ’70, Ceauşescu oprise vânzările de case şi de terenuri cu desăvârşire. Intenţia lui era ca în oraşe să nu mai existe proprietate particulară, iar la sate, ţăranilor li se lăsau 200 de metri în jurul casei. Am încheiat târgul cu o chitanţă făcută între noi şi câţiva ani nu am avut niciun act de proprietate. Târziu s-a aprobat şi în oraşe să cumperi teren numai dacă avea o clădire pe el şi numai în suprafaţă de 250 de metri. Dacă ştiam la ce mă înham şi ce mă aşteaptă, eu care nu am bătut un cui în viaţa mea şi nu mă pricepeam la niciun meşteşug, precis aş fi renunţat!
Întâlnirea cu Horia Nistorescu şi Mariana Bădoiu am considerat-o a fi o altă clipă astrală din viaţa mea, care mi-a adus o casă pe pământ în perioada când toată lumea cumpăra apartamente în rate, o casă pentru care am muncit pe rupte, trecând prin multe peripeţii, dar în care acum mă simt confortabil, înconjurat de lucruri frumoase, într-o oază de verdeaţă, un mic petec de pădure la câteva sute de metri de centrul oraşului.
Alin CIUPALĂ
