Câmpineni şi rudele lor ilustre.

Ajuns în casa familiei Mircea nu ştii ce să admiri mai întâi, eleganţa rafinată a interiorului, mobila în stilul somptuosului baroc transilvan, tablourile, statuetele din bronz, covoarele veritabile persane sau distincţia, manierele, amabilitatea şi frumuseţea trăsăturilor celor doi nonagenari, excelenţi amfitrioni.

Doamna Ana Ileana s-a născut pe 7 martie 1924 în Banatul Sârbesc, în comuna Grebenaţ, de lângă Vârşeţ, locuită în majoritate de români. Tatăl d-sale, Vasile Dărăbanţiu, a urmat Facultatea de Drept în Cluj, fiind ulterior avocat la Timişoara şi din 1939 magistrat la Alba Iulia. Mama, Ana, a venit de mică la Timişoara din Banatul Sârbesc şi a urmat cursurile Şcolii Normale din Sfântu Gheorghe, devenind o bună învăţătoare. La această şcoală a fost colegă cu soţia chestorului Pulca (şeful Poliţiei) din Cluj, unchiul celebrului Ion Dacian (al cărui nume real era Pulca), directorul Teatrului de Operetă din Bucureşti, cu care soţii Mircea au avut legături de prietenie. 

Fiica soţilor Vasile şi Ana Dărăbanţiu, Ana Ileana, a urmat şcoala primară la Timişoara şi Liceul Carmen Sylva, rămânând prietenă pe viaţă cu unele dintre colegele sale: Simona Naghel Ottescu, soţia compozitorului Nona Ottescu, scrimera campioană Ioana Dobrin, Sanda Petrescu, soţia marelui chirurg prof. Mandache. Ultimele clase de liceu le-a făcut la Alba Iulia, unde s-a împrietenit cu Lucia Maior Negruţiu, soţia rectorului Institutului Agronomic din Cluj. În 1943, devine studentă la Facultatea de Medicină din Cluj. În cursul studenţiei a participat la un eveniment care i-a marcat viaţa. De ziua Regelui Mihai, pe 25 octombrie, studenţii din Cluj au organizat o defilare pe străzile oraşului. Extremiştii maghiari din Cluj au atacat atunci, într-o contramanifestaţie, căminul studenţesc „Avram Iancu”, strigând „Vrem sânge de valah!”, producând astfel o ciocnire în faţa fabricii de încălţăminte „Dermata”, soldată cu lupte de stradă. Clujul se afla atunci, ca şi nordul Ardealului, sub ocupaţie rusească. O patrulă de militari ruşi a început să tragă focuri de avertisment, reuşind să restabilească ordinea. Studenţii clujeni au decis să declare o grevă care a paralizat viaţa universitară timp de cinci luni. 

Alarmat de proporţiile protestului, liderul comunist Gheorghiu Dej l-a trimis la Cluj pe ministrul de interne Teoharie Georgescu, care într-un discurs vehement a recurs la ameninţări. Huiduit însă de studenţi, s-a retras speriat. A fost trimis ulterior ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, diplomat, scriitor, care provenea dintr-o familie de intelectuali ieşeni (era fiul scriitorului D. Pătrăşcanu). Acesta le-a explicat studenţilor că la Conferinţa de Pace de la Paris, care se desfăşura atunci, se discutau graniţele României şi le-a atras atenţia că orice incident cu maghiarii punea în pericol viitoarele frontiere. Acesta a ţinut atunci un discurs vibrant, din care studentul la medicină pe atunci Virgil Mircea a reţinut următoarele cuvinte: „Înainte de a fi comunist, sunt român!”, vorbe care l-au costat scump mai târziu, când după un proces sumar, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat. 

Liderii grevei studenţeşti, despre care istoria noastră contemporană nu prea vorbeşte, au fost Bartolomeu Anania şi George Rednic. Anania s-a ascuns în cartierul românesc Mânăştur. Pe George Rednic şi pe colegul său, Scrob, băiat de preot din satul Vadul Moţilor de pe Valea Arieşului, colegii (între care şi Ana Ileana) i-au dus la Cabana Vedeana, unde veneau şi partizanii din munii Apuseni. Acolo au fost arestaţi. 

Ana Ileana a fost confruntată cu ei în timpul anchetei de la securitate. Rednic a murit în închisoare după doi ani de detenţie, iar Scrob a fost eliberat în 1964, când deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Datorită grevei de cinci luni, d-na Ana Ileana a pierdut un an, ajungând în acest fel colegă de an cu viitorul ei soţ, Virgil Mircea, pe care l-a cunoscut în 1948, la examenul de chirurgie din sesiunea de toamnă. A fost o dragoste la prima vedere care a rămas înscrisă în filele timpului cu data de 29 septembrie 1948. 

Cei doi tineri s-au căsătorit la 1 aprilie 1950 (bună glumă de ziua păcălelilor), pentru a fi repartizaţi împreună. Buna glumă a durat 65 de ani, o căsnicie fericită şi armonioasă cum rar se mai întâlneşte.

Studenţi fiind, au locuit într-un subsol oferit de un croitor ungur, Komradi, om de omenie, care le-a organizat după cununia civilă o petrecere cu tortul miresei. Cununia religioasă s-a petrecut la Timişoara, în casa părinţilor miresei. Tatăl, epitrop la Catedrala din Timişoara, a adus preotul acasă pentru a oficia slujba, lucru prohibit în acele vremuri. 

Virgil Mircea s-a născut la 1 septembrie 1925 la Braşov. Tatăl său, Virgil Mircea, doctor în drept la Budapesta, a fost mai întâi avocatul Băncii Albina, bancă românească puternică. Trimis la Brăila pentru a rezolva un litigiu cu fabrica de piatră cubică din Măcin, care furniza materiale pentru pavarea Braşovului, s-a oprit la un vechi prieten din Săcele, Nae Dima, ajuns negustor cu un mare magazin de stofe în Brăila. Au mers împreună în vizită la Nistor Constantinescu, starostele breslei negustorilor brăileni, care avea o familie numeroasă: trei fete şi trei băieţi. Primele două fete erau văduve de război. Marioara Constantinescu fusese căsătorită cu locotenentul erou Toma Constantinescu, fiul generalului cu acelaşi nume. (În monumentala „Istorie a Primului Război Mondial”, C. Kiriţescu i-a închinat acestuia o pagină întreagă). Toma a plecat pe front împreună cu camarazii săi, Alexandru Ioaniţiu şi D. Avramescu. În bătălia de la Turtucaia, aceştia doi s-au predat (armata română fusese zdrobită de armatele germană, bulgară şi turcească). Toma, fiu de general, ca să apere onoarea familiei sale de vechi militari, n-a acceptat să se predea, preferând să lupte într-un atacat disperat la baionetă, în urma căruia a murit, fără să ştie că soţia sa aştepta un copil. Marioara, fată de familie bogată, crescută la pension, franţuzită, elegantă, văduvă de 7 ani, l-a fermecat pe sobrul avocat ardelean Virgil Mircea şi a acceptat să îl ia în căsătorie. Avocatul l-a crescut pe Tomiţă, fiul eroului de la Turtucaia, cu multă dragoste, ca pe propriul său fiu. 

În 1925 vine pe lume şi cel care avea să devină doctorul Virgil Mircea. Familia se mută la Rupea, unde tatăl devine notar. Aici a lăsat localnicilor frumoase amintiri, ajund mulţi oameni nevoiaşi. Seniorul Virgil Mircea nu a urmărit să facă avere; nu avea nici măcar casă şi locuia cu chirie. Fiul cel mare, Tomiţă, elev strălucit, a terminat şcoala militară ca şef de promoţie, ţinând cu tărie să urmeze cariera militară a tatălui şi bunicului său, pe care îi cunoştea din povestirile părintelui adoptiv. În marele război, pe frontul din Caucaz, unde armata română a obţinut strălucite victorii (s-au remarcat în special vânătorii de munte), Tomiţă a fost rănit foarte grav la picior. Adus cu avionul la spital în ţară, a fost operat de marele chirug Toma Ionescu (fratele politicianului Tache Ionescu), care i-a salvat piciorul de la amputare. După război, a devenit ca şi alţi ofiţeri din armata regală, inginer topometru şi ani de zile şi-a petrecut vacanţa cu familia în casa fratelui său, Virgil Mircea, devenit medic al spitalului din Câmpina.   

Virgil Mircea a făcut şcoala primară la Rupea între 1932 – 1936, apoi a fost înscris la liceul românesc cu tradiţie mare din Braşov „Andrei Şaguna”. Devine student la medicină şi participă la protestele studenţeşti de la Cluj. În anul VI, după o lungă logodnă, s-a căsătorit cu Ana Ileana. Au fost repartizaţi la Moineşti. Ileana la dispensarul Sovrompetrol din oraş, iar Virgil medic la schela Zemeş. După doi ani de practică, a profitat că în oraş se înfiinţase Centrul Sanitar Antiepidemic, care avea şi un spital de boli infecţioase, a făcut un curs de specializare la Bucureşti şi a devenit şeful unui spital cu 50 de paturi din Moineşti. În 1958 a fost organizat primul concurs naţional pentru locuri vacante în ţară. Virgil s-a calificat printre primii şi a ales oraşul Câmpina, pe care l-a preferat deoarece era mai aproape de capitală. În anii petrecuţi la Moineşti, familia s-a mărit cu doi băieţi: Şerban (născut în 1951, devenit mai târziu medic stomatolog în Câmpina) şi Sorin (născut în 1953, şef de secţie la spitalul Oberhausen din Germania). 

Veniţi la Câmpina, cei din familia Mircea au prins puternice rădăcini în oraşul nostru, unde locuiesc de mai bine de jumătate de veac. Doctorul Virgil Mircea a fost încadrat la spitalul de boli infecţioase de pe bulevard, condus atunci de un doctor înzestrat cu multă bunătate sufletească, Dumitru Ionescu. Familia locuia într-o casă veche de pe strada principală, formată din două camere cu baie şi bucătărie comună. Primul secretar al raionului Câmpina, un ardelean omenos, Rusan, l-a căutat într-o zi acasă pe doctorul Mircea, pentru a-l duce la un activist bolnav. În urma vizitei, a făcut o remarcă: „Doctore, stai foarte rău”. 

În perioada aceea, biblioteca orăşenească din casa Honet, de pe strada Griviţei, fusese evacuată, iar clădirea renovată era pregătită pentru un activist de partid, care fiind reclamat pentru abuz la Colegiul Central de partid, a fost sancţionat şi mutat disciplinar în altă localitate. 

Rusan şi-a adus aminte de condiţiile grele în care locuiau soţii Mircea şi le-a repartizat în casa aceasta un mic apartament cu două camere şi anexe. După unele informaţii, dentistul Honet cumpărase casa de la Pache Protopopescu, unul din cei mai eficienţi primari pe care i-a avut capitala (mai are în Câmpina o descendentă, pe d-na profesoară Delia Brătianu), care îşi amenajase în beci o mare cramă. Fiica dentistului, Adriana Honet, mare voleibalistă, a rămas în Franţa după un campionat. S-a căsătorit la Paris şi este mama celebrului tenisment Cedric Pioline. Fiind fugită din ţară, ea a pierdut drepturile de moştenire asupra casei. Fratele acesteia, rămas în România, n-a plătit ani de zile impozitele şi prin penalizări şi dobânzi s-a acumulat o mare datorie la Fisc, astfel că pentru a scăpa de povară a donat-o statului. Ulterior, casa a fost vândută chiriaşilor, Dorel Gheorghiu şi familia Mircea. Restaurată de noii proprietari, este acum cea mai frumoasă casă de pe strada Griviţei, o vilă în stil neoromânesc. 

D-na doctor Ana Ileana Mircea şi-a urmat soţul la Câmpina şi a lucrat la Dispensarul Shelei de petrol şi la Policlinica oraşului. A ieşit la pensie mai devreme pentru a-şi creşte nepoatele: pe Alexandra, care a ales profesia tatălui său Şerban, aceea de medic stomatolog şi lucrează în Bucureşti şi pe Adina, care a terminat dreptul şi este căsătorită cu Ionuţ Popa, notar la Cluj, fiul inginerului Augustin Popa, directorul ICPT Câmpina şi al distinsei Doina Popa, profesoară la Liceul Energetic.

În vizită la familia Mircea, poveştile curg şuvoi, ca apele unui râu de munte; se răsfiră în şuviţe, apoi se reîmpletesc formând o adevărată Sagă a familiei. Aşa am aflat de înrudirile lor ilustre. Bunica d-nei Ana Ileana, Ana Buga, a avut o soră Paraschiva, care a fost bunica marelui poet român din Serbia, Vascko (Vasile) Popa (1922 – 1991), născut la Grebenaţ (Serbia), fiul Emiliei şi al lui Vasile Popa. Acesta urmează cursuri de filozofie la Belgrad şi de medicină la Bucureşti. La Bucureşti s-a apropiat de poeţii avangardei: Ilarie Voronca, Barbu Fundoianu, George Roll, Saşa Pană, Tristan Tzara şi a rămas pe viaţă prieten cu Gelu Naum, unul din marii poeţi ai suprarealismului românesc. A fost tradus în mai multe limbi europene. Prieten cu Nichita Stănescu şi cu poetul sârb Adam Puslovici, care avea o mamă româncă, a tradus mult din autorii români în sârbă. Venea în vizită la verii săi, Ileana şi Virgil Mircea şi cu harul său poetic evoca amintiri din copilărie: „Dunărea îngheţată acoperită de neguri şi traversată de care încărcate cu sare ce veneau din România”. Sora lui Vascko, împreună cu soţul ei, Cudomir Starsici, au fost partizani în trupele lui Tito, luptând pentru eliberarea Iugoslaviei de Germania. După război, Tito şi-a numit tovarăşii de arme în diplomaţie, Cudomir fiind şeful Agenţiei Economice din Cairo şi apoi din Bucureşti. Veneau şi îşi petreceau vacanţele în casa verilor lor din Câmpina, pe care i-au recompensat pentru ospitalitatea lor luându-i, în 1968, într-o lungă excursie pe Coasta Dalmată. 

Tatăl Anei Ileana, Vasile Dorobanţiu, a participat, ca delegat al comunei Seciaşu, la marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Era atunci un tânăr soldat din fosta armată austro-ungară când la 19 ani, îndrumat de Vasile Goldiş, şi-a condus sătenii, care purtau toţi pe braţ brasarda tricoloră. Din Banatul Sârbesc au mai avut o rudă, director la liceul din Făget, Păuncu, profesor de limbă română şi scriitor, animator important al culturii ardelene. 

Neamul Mirceştilor era un neam de preoţi din comuna Caţa de lângă Rupea. Tatăl, Virgil, era fiul cel mic al protopopului Nicolae Mircea şi prin mamă era stră-strănepotul episcopului Vasile Moga (1774 – 1845). 

Vasile Moga, preot la Sebeş şi ulterior episcop ortodox, a fost un mare luptător pentru drepturile românilor. Era prieten apropiat al lui Petru Maior, fruntaşul Şcolii Ardelene, căruia i-a tipărit şi răspândit predicile. A organizat un seminar ortodox angajându-l profesor pe Gheorghe Lazăr. A trimis la Viena Memorii între 1834 – 1842, cerând pentru români mai multe libertăţi. A întreţinut pe cheltuiala sa patru studenţi care studiau teologia la Viena. A lăsat Mitropoliei din Sibiu fonduri pentru înfiinţarea unei burse destinate celor mai silitori urmaşi ai săi. Tatăl doctorului Virgil Mircea a fost ultimul bursier Moga. Fratele acestuia, student şi el în drept la Budapesta, a fost unul din semnatarii Memorandumului, marea acţiune revendicativă a românilor ardeleni. Pentru aceasta a fost exmatriculat şi mai târziu a terminat facultatea de teologie din Sibiu. Popa Miţă, cum a rămas cunoscut în familie, avea o mare pasiune pentru descoperirile ştiinţifice ale epocii. Bunica maternă era soră cu bunica poetului Şt. O. Iosif. A rămas în casa familiei Mircea un frumos portret al acesteia, sfâşiat de o lovitură de sabie dată în timpul revoluţiei din 1848 de către un honovez maghiar, iritat de costumul naţional pe care îl purta tânăra fată. 

În casa doctorului Mircea există şi o fotografie a nefericitului poet care a fost Ştefan Octavian Iosif (1875 – 1913). Tatăl poetului fusese directorul gimnaziului ortodox din Braşov. Familia s-a mutat în România, iar tânărul Iosif s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Nu a terminat însă studiile universitare şi s-a căsătorit cu o colegă, frumoasa poetă Natalia Negru. Prietenul şi colaboratorul său, Dimitrie Anghel, cu care a scris împreună „Satirile din Caleidoscopul lui A. Mirea” (A. Mirea era pseudonimul lor) şi piesa de teatru „Legenda funigeilor”, i-a sedus soţia. Nici Anghel, poetul florilor (avea pseudonimul Mitif) nu a fost fericit în căsnicia care urmat cu Natalia. Împins de o gelozie nebunească, s-a sinucis.  Natalia a trăit în timpul războiului drama de a-şi piardă fiica pe care a avut-o cu Iosif, Cornelia, ucisă în braţele sale atunci  când o schijă a intrat pe fereastra adăpostului şi i-a curmat viaţa la numai 13 ani. 

În familia doctorului Mircea s-au păstrat şi scrisori ale lui Şt. O. Iosif în care se plângea de lipsa banilor cuveniţi pentru plata traducerilor sale. De la el a rămas de asemenea o operă destul de întinsă. În 1901 şi-a strâns poeziile în volumul „Patriarhale”. Iosif a fost cântăreţul trecutului nostru. Poezia sa nu atinge adâncimi filozofice ca la Eminescu, dar se impune prin armonia, frumuseţea, subtilitatea versurilor sale. El ne-a lăsat şi cel mai frumos marş scris pentru armata română: „La arme”, a cărui muzică a fost compusă de Alfonse Castaldi, italian, şeful muzicii militare din Bucureşti şi al cărui refrenul era: „La arme pentru neam şi pentru lege/ La arme pentru ţară, pentru rege”. Destinul i-a adus un ultim omagiu nefericitului poet. S-a stins după o lungă suferinţă în spitalul Colţea. Cortegiul mortuar a fost acompaniat de armata română, care pleca din Bucureşti să intervină în Bulgaria în cel de-al doilea război balcanic. Şeful fanfarei, recunoscându-l pe Iosif, a oprit coloana militară, trupa a dat onorul şi fanfara i-a cântat pentru ultima dată marşul. 

Mirceştii au intrat şi în comerţ. Doi dintre ei au fost în Germania şi au lucrat ca băieţi de prăvălie la mai multe berării. Au venit cu bani în ţară şi au deschis două localuri care au devenit celebre în Bucureştiul interbelic. Nicolae Mircea este cel care a întemeiat pitorescul local în stil german „Carul cu Bere”, iar Ignat, fratele său, a deschis „Bodega Mircea”, celebră pentru grătarul şi preparetele ei culinare. 

Tatăl lui Virgil Mircea, notarul de la Rupea, era văr primar cu d-na Ciortea. Ciorteştii clujeni au fost Tudor Ciortea, compozitor şi Marin, inginer chimist la ICPT, un intelectual cu o cultură vastă, care era bun prieten cu Lucian Blaga şi cu pictorul Dimitrie Ghiaţă. Bunica doctorului Mircea, care va deveni soţia marelui negustor brăilean Nistor Constantinescu, a fost crescută în casa primarului ploieştean Stamatian, care are un bust pe bulevardul din Ploieşti. În casa primarului Stamatian s-a căsătorit marele negustor cu bunica d-lui doctor Mircea.

Poveştile acestui neam al Mirceştilor, care are rădăcini puternice şi în Câmpina, curg una după alta evocând o lume dispărută, dar care nu trebuie uitată!

Alin CIUPALĂ