Am aşa, o tresărire, când văd scris pe undeva numele oraşului Câmpina.
Altădată mă străduiam ca, în fiecare articol pe care-l publicam, să-l strecor, fără să se bage de seamă că e cu dinadinsul. Ba, când părinţii mei pribegiţi pe aici, au decis să-şi aştearnă odihna cea lungă în înconjur de rude apropiate şi de prieteni, m’am alăturat lor fără să şovăi, stabilindu-mi adresa de veci, aşa cum se vede, de atunci, pe semnul crucii de căpătâi de la Slobozia. Altădată.
Altădată, când se potcoveau purecii. Altădată, când, între atâtea minţi luminate pe decamentru pătrat, se afla şi un corp de museografi de elită, în frunte cu Profesorul Nicolae I. Simache: Niculina Stanciu – fiica fiului lui Nicolae Grigorescu; Ştefan Dumitrescu – directorul Muzeului „Nicolae Grigorescu”; Dan D. Rădulescu – specialistul nr. 1 al Muzeului Peleş de la Sinaia; şi, fără voia DVs., eu. Acum nu mai este nici unul.
Profesorul Simache a făcut cele două Muzee memoriale: Hasdeu şi Grigorescu, şi, dacă nu s’ar fi sfîrşit de atâta muncă, le-ar fi făcut şi pe celelalte două: Ion Heliade Rădulescu şi Dr. C.I. Istrati. A optat, din profunde raţiuni de minte, inimă şi învăţătură, să rupă de la Muzeul Regional de Istorie şi să lase oraşului Muzeul Grigorescu, pentru a reînnoda legăturile pe care, altădată, până când fusese spoliat de Fabrica de teracotă „Câmpiniţa”, Gheorghe Grigorescu, fiul Pictorului şi el însuşi pictor, le avusese cu Primăria Câmpina.
Niculina Stanciu a adus în Muzeu, piesă cu piesă, tot ce putuse salva, din vitregia celor două cumplite răsboae mondiale şi din aceea şi mai cumplită a ocupaţiei sovietice, cu cerbicia din gena sa ardelenească, părintele său. Şi, totodată, şi respectul pe care-l datoram, ca şi D-ei din familie, bunicilor săi: Grigorescu şi Alexandru Vlahuţă. Aerul de evlavie pe care îl risipise în fiecare colţişor, alături de părinţii săi, Gheorghe şi Alexandrina, şi de Profesorul Simache (dacă nu ştiţi, D-l Simache se descălţa întotdeauna când intra în muzeiaşele sale; muzeiaşe – vorba lui de alint), era mereu proaspăt şi discret, până la pensionarea echipei pe care o lăsase ea acolo.
D-l Ştefan Dumitrescu a păstrat cu străşnicie cele 40 de tablouri venite din bruma de tesa-ur restituit, prin filiera Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. D-Sa ştia, ca martor, că tablou-rile fuseseră destinate din start Muzeului Grigorescu, şi că numai simplificarea formalităţilor: Tesaur → Muzeul de Artă, impusese intermedierea acestuia. Ca martor, la rându-mi, adaug că, în fiecare an, prin strădania sa, Muzeul s’a îmbogăţit cu unu-două tablouri sau obiecte originale. (Acum, de amorul artei: câte tablouri Grigorescu a achiziţionat, ori a primit ca donaţie, Muzeul Judeţean de Artă, special pentru Muzeul Grigorescu ? Pentru că, să presupunem ca în Matematică, într’o zi, când se vor găsi oameni vrednici şi „Grigorescu” va reveni în patrimoniul şi administrarea Municipiului, ce alai de zestre îl va însoţi, afară de aceea de demult ?).
Regretatul Dan D. Rădulescu era un om între oameni, adică între foarte bunii museografi pe care-i avea atunci Peleşul. Nu numai că ştia absolut toate colecţiile Castelului, dar competenţele sale ajunseseră până în Palatul Ghica de lângă Academia Română din Bucureşti, unde a lucrat luni, dacă nu ani, la reconstituirea patrimoniului regal. Evocându-l, nu pot să nu amintesc gestul de bunăvoinţă de a ne fi adăpostit, la Posada, în condiţii excelente (acolo unde-şi avea el biroul), piesele de artă şi de mobilier, în perioada în care Muzeul Hasdeu s-a aflat în restaurare. Ba, măsuţa cu intarsii de sidef, şi-a găsit un foarte bun restaurator chiar acolo, în persoana D-lui Rotărescu.
Cu mine s’a terminat epoca eroică, începută de D-l Simache, Profesorul şi Dirigintele meu de la Liceul „Caragiale” din Ploeşti, pe lângă care ucenicisem în toţi anii cursului superior, ca purtător al condicii de achiziţii a Muzeului Regional de Istorie. Mi-ar trebui un car de modestie să-mi stăpânesc gândul că, împreună cu D-l Simache, am adus/ readus la Câmpina portretele familiei Hasdeu, ce se află astăzi pe simezele Castelului. Cele mai multe descoperite de mine. (După moartea nedreaptă a D-Sale, am mai descoperit câteva tablouri. Din păcate, stilul Simache – „D-na Pârvan, D-na Stănescu, făceţi-i imediat ordin de deplasare!” – a pierit odată cu el, şi nu ştiu nici acum dacă, la scrisorile birocratice ale noii direcţiuni, s’a răspuns şi ce s’a răspuns.) În câteva rânduri am salvat, fie existenţa Muzeului ca muzeu, fie integritatea vechii proprietăţi a familiei Hasdeu. Odată au venit câteva oficialităţi, să’l vadă ca să’l preia pentru o reşedinţă a lui Nicolae Ceauşescu. Le-am spus că Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză pulmonară (deşi, dac’ar fi fost atenţi, ar fi văzut că ea nu locuise deloc aici). Argumentul a prins şi, din acelaşi motiv, avea să fie evitat apoi şi Sanatoriul TBC de la Breaza, care a primit şi el o visită asemănătoare. Altădată m’am trezit cu mai mulţi inşi, care au început să bată ţăruşi şi să întindă sfori în spatele Castelului, ca să construiască Şcoala generală nr. 8. Am fugit într’un suflet la Primărie şi am intrat la edilul oraşului. I-am spus că edificiul muzeului este monument istoric şi, conform normelor de protejare, nu numai că nu se poate construi nimic în curtea sa, dar nici la mai puţin de 500 de metri în apropiere. Primul-secretar – nu mai ştiu dacă Rusan sau Dumitraşcu – a avut câteva momente de uluială, apoi, faţă cu impetuositatea mea de a nu da înapoi şi posibilitatea sa de a nu face o investiţie pe care numai D-lui ştia cum o obţinuse, a cedat el şi şcoala s’a construit pe terenul bătrânului Zipser (fostul întemeetor şi proprietar al întreprinderii Neptun), vecinul lui Grigorescu, acolo unde poate fi văzută şi acum. A venit apoi proiectul unui pod peste calea ferată Câmpina – Câmpiniţa – Telega şi prăpastia surpată între Câmpina şi Câmpiniţa, al căruia terminal urma să radă gardul din piatră cu grilaj de fier forjat, precum şi căsuţa portarului, ambele construite de B.P. Hasdeu, pinii, brazii şi bustul lui Hasdeu de Alexandru Plămădeală, încât intrarea în Castel urma să se facă direct din stradă. Arhitectul care făcea restaurarea Castelului – nu-i mai dau numele, căci am avut destule conflicte cu el pe tema picturii marxiste din donjon, de exemplu, rămasă şi azi, în semn de bătae de joc pentru credinţa lui Hasdeu – era de acord, aşa că-l las pe D-l Florin Frăţilă, care este şi consilier local şi are o posibilitate dublă de a intra în arhiva municipiului, să ne spună D-lui mai multe şi să publice chiar acel proiect. În sfîrşit, a fost încercarea lui Ştefan (Petriceicu ?!?) Haşdeu de a lua Castelul în proprietatea sa. Căruia personaj Primăria Câmpina îi eliberase cu nonşalanţă un certificat de moştenitor pentru Cavoul Iulia Hasdeu din Cimitirul Belu din Bucureşti – unde erau înhumaţi şi Iulia-soţia şi B.P. Hasdeu –, după care îndrăsneţul ceruse (normal) extinderea şi asupra Castelului Iulia Hasdeu!
Nu mai spun nimic despre arhiva spiritistă a lui B.P. Hasdeu – pe care am salvat’o de la topit! –, despre cărţile (unele chiar din biblioteca lui B.P. Hasdeu), manuscrisele, publicaţiile şi obiectele aduse de mine în colecţiile Muzeului. M’aş bucura dacă, în douăzeci şi ceva de ani de când am plecat eu la Ploeşti, toţi cetăţenii Câmpinei la un loc ar fi adus şi ei măcar a suta parte, în comparaţie cu mine. Dar, poate e casul să spun de ce am plecat.
Într’un museu complex, cum este cel creat de Profesorul Simache, museograf ce îngrămădise în colecţiile sale bogăţiile lui Cressus (încât, când a fost vorba să se constitue Muzeul Naţional de Istorie, a trântit, în Sala de marmoră a Casei Scînteii, legătura de chei, pe pupitrul de la care ţinuse un discurs fulminant, zicând: „Dacă-mi luaţi obiectele, atunci, poftim!, luaţi şi cheile! Eu nu mai am de ce rămâne director!”), îţi trebuia puţintică răbdare să dai de piesele al căror rost fusese ştiut de la început, dar care nu fuseseră expuse datorită condiţiilor precare de securitate. (Aşa cum fusese casul şi la Hasdeu, unde paza fusese multă vreme în seama lui Dumnezeu.) Odată scoase la lumină şi uneori chiar restaurate, piesele respective atrăgeau luarea aminte a direcţiunii ploeştene, care recurgea la fel de fel de pretexte – până la a aduce-o pe cutare prinţesă, ştiutoare a te miri ce – pentru a le deturna la Ploeşti. Refuzurilor mele li s’a găsit o cale de întoarcere: a fost adusă la Hasdeu o muzeografă, care, pur şi simplu a început să golească vitrinele şi camerele, fără ca ea să fie gestionară şi fără acordul meu, care eram răspunzător de întreg patrimoniul secţiei. Rând pe rând au luat valea, ajungând pe dreapta Dâmbului, sceptrul dăruit de Regele Poloniei Ian Sobieski în lupta din 1673 de la Hotin, la care luase parte şi Domnul Moldovei Ştefan Petriceicu Vodă şi în care murise cumnatul său, paharnicul Ştefan Haşdeu, strămoşul direct al lui B.P.Hasdeu; ceasul de perete al lui Hasdeu, din perioada directoratului său la Arhivele Statului; ramele de epocă în care urmau a fi încadrate unele dintre tablouri (pe acestea le-a luat directoarea muzeului însăşi, aşa, pe barba ei, fără să fi lăsat în loc măcar un rând scris); piese de mobilier gata restaurate; biblioteca lui Ion Heliade Rădulescu (pentru camera I.A.Bassarabescu din Muzeul Judeţean) etc.
În faţa acestei avalanşe organizate şi imprevizibile – căci nu ştiam la ce surprize să mă aştept a doua zi – şi în condiţiile în care unele secţii ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie începuseră să dispară, am decis să rup Hasdeul de acesta şi să-l aduc la Câmpina. Cu tot sprijinul Consiliului Local şi al Primăriei, lucrul a trenat, astfel că, anunţându-se un concurs pentru postul de consilier pentru cultură, culte şi învăţămînt la Prefectura Prahova, m’am înscris şi, luându-l, m’am transferat acolo. Cu gândul să revin în Muzeul independent, aşa că mi-am lăsat la Hasdeu manuscrisele, cărţile, corespondenţa, lucrările începute, aşa cum erau cât funcţionasem acolo. Întoarcerea însă mi-a fost barată. Ceea ce multă amărăciune mi-a prilejit. Şi mi-am amintit cuvintele puse de Hasdeu ca motto la volumul său de Poesie: „Cine rumpe o cale nouă, aşteaptă pulbere şi scaeţi…” Le simt mereu pe tălpi, de câte ori revin, de parcă aş umbla cu picioarele goale.
Întâmplarea a făcut să găsesc la Câmpulung Muscel, pe unde paşii, încălţaţi sau desculţi, m’au purtat cu bucurie, de mai multe ori, vara şi toamna acestea, cartea „Cristian Panaitescu – O viaţă pentru box”, semnată de Decebal Rădulescu şi Dragoş Băjan şi apărută la Editura Larisa din localitate, ăst an, între copertele viguroase desenate de pictorul Bogdan Petri. Am deschis’o şi, îmbibat de cultură antică, mi s’au deşteptat atitudini de demult, aproape incredibile în vremurile noastre: „In memoriam / prietenului meu de-o viaţă, ing. Dragoş Băjan. / Prieten drag, ţie îţi datorez impulsul finalizării, după mulţi ani, a dimpreunei noastre lucrări. / Atât de mult ai dorit apariţia prezentei cărţi, încât freamătul şoptit al mestecenilor care-ţi străjuesc somnul etern, devenit dulce cântec unui «fiu credincios al Muscelului», s’a transformat pentru mine într’un necontenit ecou” etc.
Autorii au fost colegi la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel, promoţia 1959. Fiu de învăţător, Decebal a urmat Facultatea de Filologie, iar Dragoş, fiu de profesori, pe aceea de Construcţii din Bucureşti. Acesta a fost „inginer arhitect la Primăria oraşului”, din care postură „s’a opus discret şi subtil «demolatorilor», reuşind să păstreze clădiri care dau oraşului patina unei capitale istorice”. Lui i se datorează „păstrarea arhitecturii originare a Centrului (Bulevardul «Pardon»)”. Decebal a fost directorul impunătoarei Şcoli Generale, cu edificiu de liceu interbelic, „Oprea Iorgulescu”. Din 1970 a fost „arbitru republican de box. A arbitrat pe ringuri din ţară şi străinătate: Turneul Stranjata (Bulgaria), Zimbrul de Argint (Polonia), Jugoslavia şi trei Turnee în R.D.Germania”.
Cartea „urmăreşte trăirile personale şi cariera de pugilist şi antrenor ale lui Cristian Panaitescu. Din admiraţie pentru unul dintre cei mai valoroşi oameni de sport ai României, cu începuturi în perioada interbelică”.
Originar din Macedonia grecească şi orfan în urma unor „grave tulburări politice”, Hristu Panaiti Timaronis a venit, împreună cu frăţiorul mai mic, Toma, la un unchi în Bucureşti, primind cetăţenia română sub numele de Cristian Panaitescu. Din 1924 începe să practice boxul la Societatea Arene şi Gimnastică TIR din Bucureşti, „sub îndrumarea lui Petre Alexandrescu, primul antrenor de box din ţară”, devenind „coleg de sală sau partener de întrecere cu Moţi Spacov, Constantin Nour, Dumitru Gheorghiu” şi alţii. În „Marele turnir” din 1925, de la Circul Sidoli, semimijlociul Panaitescu îl face K.O. în repriza a treia pe brăileanul Cristache Petrovici; în Martie, la „Alhambra”, îl învinge pe Jean Desideriu şi, în acelaşi an, face megi egal cu Moţi Spacov. Totodată, face şi înot de performanţă, în concursul de la TIR, din August 1927, câştigând proba de 400 m seniori, în timp ce fratele său Toma învinge la 100 m liber juniori.
În Martie 1929, Cristian Panaitescu este invitat de „locotenentul Ion Arcadian, animatorul boxului din Slatina”, să antreneze în oraşul de pe Olt. Aici a descoperit, „a crescut şi a modelat, glorii ale boxului românesc: Ion Popa, Gheorghe Lungu, Patriciu Milcoveanu, Ilie Florea, Alexandru Popa, Constantin Tudor, Ion Toroipan, Mircea şi Petre Frânculescu”. Milcoveanu a triumfat prin K.O., la Paris şi Marsilia, terminând 5 boxeuri francezi, Petre Brătescu „l-a învins pe triplul campion al Europei, Lucian Popescu”, iar campionul Ion Popa avea să fie „antrenor al lotului naţional de seniori mai bine de un sfert de veac”. Îi scria acesta, de la Olimpiada din Mexic, din 1968: „Dragă maestre, acum 34 de ani nu puteam gândi că boxul îmi va oferi atâtea satisfacţii morale, de aceea, prin aceste rânduri, vreau să vă mulţumesc că aţi fost principalul meu îndrumător în acest sport.” (L-am cunoscut bine pe D-l Popa când, în ultimul an de Facultate, am stat o vreme în gazdă la familia sorei sale, într’un bloc din Balta Albă, unde era invitat la masă, împreună cu soţia. Era de o eleganţă naturală şi de o bunăcuviinţă desăvârşită, pe care le transmitea şi elevilor săi în ring.)
În 1955-1956, secţia de box de la Slatina s’a mutat la Câmpulung Muscel şi, odată cu ea, „şi antrenorul Cristian Panaitescu, pe atunci în vârstă de 49 de ani, împreună cu familia”. Pe atunci Câmpulungul avea o populaţie de 18880 de locuitori, cam egală cu aceea a Câmpinei (18680). Încă din primul an a apărut primul campion naţional: semimijlociul Dinu Longin, un vicecampion: Mişu Iordache (uşoară) şi un medaliat cu bronz: Gheorghe Ivaşcu (45 kg), toţi juniori. A urmat un şir lung de câştigători de medalii, la campionatele naţionale, Balcanice, Europene sau mondiale, din care îi citez cu precădere pe campioni: Gh. Ciurea (j.1958, 45 kg), Ion Marcu (j.1958, semiuşoară; j.1959, uşoară); Gh. Badiu (j.1959, 45 kg), Ion Marin (j.1960, 45 kg), Ion Manole (j.1961, uşoară), Aurel Simion (j.1964, 54 kg; seniori 1968, 57 kg) ; Ion Voicilă (j.1966, 57 kg), Iancu Anghel (j.1966; s.1971, 81 kg), Petre Fieraru (j.1975, 57 kg), Virgil Tudorache (j.1975, 67 kg), Gh. Vlad (II, Centura de aur 1975 şi 1976, 60 kg), Dumitru Văleanu (j.1976, 75 kg), Viorel Ioana (j. C. Balcanic, Atena 1977; s.C.B.Pernic 1980; s.1980 şi 1982, 60 kg; bronz C.M. München 1982), Floricel Ungureanu (j.1978, 71 kg), Simion Mezei (j.1978 şi 1979), Mircea Fulger (s.1982 şi 1983; C. Balcanic, Atena 1983; II, 1983 şi I, 1984 Centura de Aur; bronz J.O. Los Angeles 1984, 63,5 kg), Virgil Văduva (tineret 1987 şi 1988; argint C.E. Tineret, Gdansk 1986), Mircea David (s.1988, 71 kg; 1991, 75 kg).
Unii dintre aceştia au încrucişat mănuşile şi cu boxeuri din Câmpina. „Ne amintim cu plăcere” – scriu autorii despre Ion Marcu – „de întâlnirile sale spectaculoase şi viu disputate cu dinamovistul Mihai Dumitrescu, cu gălăţeanul Stan Bogoi,… cu câmpineanul Pătran Vasile,… cu bucureştenii Ovidiu Baciu, Marin Ion,… Lepădatu Ion, Mihai Trancă” (p.31).
În Cupa Federaţiei Române de Box, ediţia 1960-1961, echipa musceleană a fost în grupă cu C.S.M. Galaţi, cu Dinamo, combinata Voinţa şi C.C.A. Bucureşti şi combinata Ploeşti-Câmpina. În primul meci, desfăşurat la Ploeşti la 16 Octombrie 1960, „câmpulungenii au întrecut la scor 23 – 14 garnitura prahoveană. Disputate şi echilibrate au fost meciurile dintre Gheorghe Badiu (Câmpulung) şi Eugen Iorgulescu (Ploeşti), Gheorghe Răileanu (Ploeşti) şi Aurel Piţigoi (Câmpulung), Ion Marcu (Câmpulung) şi Mircea Albu (Ploeşti), Mihai Nicolau (Ploeşti) şi Ion Grăjdeanu (Câmpulung), unde primii au fost declaraţi învingători.” (pp. 44-45). Se cuvine să comandăm un „stop!” aici şi, în loc de numărătoare, să spunem că semigreul Mihai Nicolau fusese descoperit şi era încă antrenat la Câmpina, de Profesorul de Latină Traian Marinescu. Va fi încorporat de C.C.A., căreia i-a adus mai multe titluri. Dealtfel, cu Profesorul Marinescu ne întâlnim şi în carte: „Fire sentimentală, Maestrul a păstrat pe viaţă prieteniile sale, cele mai representative fiind cu susţinătorii boxului: Marin Crăciunescu (la Craiova), profesor Traian Marinescu (la Câmpina), Puiu Dumitrescu (la Bucureşti), Dumitru Gheorghiu (fost coleg de sală).” (p. 96).
Cum D-l Decebal Rădulescu nu pune nici un copyright care să ne oprească, reiau, în continuare, caracterisarea ce-i face D-l Marinescu, din Câmpina, la 21 Iulie 1983:
„Îl ştiu de mult pe boxeurul Cristian Panaitescu, de când boxa ca pasionat profesionist în meciuri de zece reprize la Arenele Romane, iar eu începeam ca amator în meciuri de cartier în Bucureşti, dar îl cunosc bine pe maestrul antrenor emerit Cristian Panaitescu, de când am intrat şi eu în această lume a antrenorilor de box.
Am desoperit în dânsul un om minunat, pasionat de sportul pe care l-a practicat, un coleg admirabil, gata să ajute cu sfatul său, un suflet distins prin modestia cu care se comporta, un zâmbet sincer de prietenie, cu care te întâmpină cucerindu-te şi parcă îmbiindu-te la confesiune.
În multe gale de box, pe care exhipele noastre le-au susţinut, la Câmpina sau la Câmpulung, am simţit cum dragostea unui frate mai mare se răsfrânge asupra mea şi cum toată rivalitatea din ring între boxeuri şi din colţuri, între noi, antrenorii, se preschimbă spontan şi se adânceşte apoi în cea mai frumoasă prietenie sportivă. La întâlnirile noastre de box, prezenţa între noi a maestrului Cristian Panaitescu a fost o garanţie de seriositate a unui spectacol de înaltă ţinută, care s’a bucurat de aplauze calde din partea sportivilor şi spectatorilor.
Galele ţinute între noi au fost primite cu justificată pasiune, au fost meciuri dârze, dar în deplină sportivitate, care i-au satisfăcut pe spectatorii câmpineni sau câmpulungeni.
Îmi amintesc cu multă plăcere evoluţiile în ring ale multor boxeuri formaţi de maestrul Cristian Panaitescu, între ei de: Gh. Ciurea, regretatul Mihai Iordache, Ion Marcu, Ilie Florea, Ion Piţigoi şi Aurel Piţigoi, Gh. Badiu, Ilie Vişinescu, Ion Ivan şi de mulţi alţii. Poate nedreptăţesc pe unii, dar dintre toţi cel mai mult m’a impresionat excelentul Aurel Simion, care a făcut risipă de energie şi talent în toate meciurile sale, atât ca junior, cât şi ca senior, titlurile de campion republican revenindu-i de drept, ca o răsplată a muncii perseverente depuse de el şi de antrenorul lui, antrenorul emerit Cristian Panaitescu. Spre sfîrşitul carierei sale de antrenor l-a consacrat pe Gh. Vlad, artist al scrimei pugilistice, care a entusiasmat prin desinvoltură, tact şi eschive.
Cu exemplară corectitudine în viaţa sportivă, precum şi în societate, maestrul antrenor emerit Cristian Panaitescu rămâne un model pentru cei care-l cunosc şi mulţi se străduesc să-l urmeze.
Ca pasiunea sa pentru box să fie preluată şi continuată, maestrul Cristian Panaitescu a îndrumat câţiva dintre foştii săi elevi să se dedice dificilei profesii de antrenor, şi înţeleg că unii încep să-i calce pe urme, spre marea sa bucurie.
La un curs de «reciclare» de o săptămână, în Bucureşti, în 1959, am stat cu dânsul în cameră şi în discuţiile prelungite pe diverse teme, ne-am înţeles de minune, atât în probleme sportive, cât şi în cele ce privesc educaţia ce trebue dată sportivilor, de către antrenor. La sfîrşitul cursului, ca de obicei, s’a ţinut şi un examen; între examinatori, maestrul Cristian Panaitescu s’a distins prin competenţă, prin simţ pedagogic, prin amabilitate şi s’a acoperit de dragostea şi respectul colegilor mai tineri.
Aceleaşi frumoase aduceri aminte se leagă şi de altă «reciclare», ţinută prin 1969, la Snagov.
La o scurtă consfătuire, în 1982, la CNEFS Bucureşti, după ce (în camera de hotel în care am stat împreună) am schimbat frumoase şi concordante păreri despre box, maestrul Cristian Panaitescu a venit cu câteva propuneri eficiente pentru reafirmarea boxului românesc.
De-a lungul anilor, prietenia noastră s’a adâncit. Astăzi, ca şi altădată, schimbăm între noi, prin scrisori, semne de preţuire şi de senină dragoste reciprocă.”
Autorii mai notează – ceea ce mulţi nu ştiam: „Într’o delegaţie la Câmpulung Muscel a preşedintelui F.R.B., Petroşeneanu, Cr. Panaitescu i-a propus acestuia ca profesorul Traian Marinescu (Câmpina) să primească titlul de antrenor emerit.” (pp. 105-107).
„Minuni în vremea noastră”… Ei, da, scrisoarea aceasta, ca şi alte pasaje din pioasa carte, în care vedem frumoase pilde de prietenie, ne arată că ele, minunile din alte vremi, au fost aevea şi printre noi şi, reamintindu-ni-le, să ne bucurăm, gaudeamus!, că i-am cunoscut şi noi pe oamenii aceia, coborîţi din alte timpuri şi ajunşi până la noi, ca să ne ţină, iată! şi după ce au trecut Styxul, perpetue lecţii de moralitate.
Octavian ONEA
