În urmă cu câteva luni priveam cu strângere de inimă scene violente din Piaţa Tahrir, care prezentau imagini cu oameni încrâncenaţi strânşi în această piaţă în care fusesem de zeci de ori şi unde mă simţisem atât de bine alături de gazdele noastre egiptene, oameni calzi şi prietenoşi. Din fericire, raţiunea a învins pornirile războinice din Piaţa Tahrir, Cairo reuşind să rămână acelaşi oraş pe care l-am cunoscut.
Filmul amintirilor începe să se deruleze în mintea mea… Zi de vară, în plin sezon turistic. Mă aflu alături de un grup de turişti pe care îi conduc, într-o cursă charter (avion închiriat) pe ruta Bucureşti – Cairo. Vedem sub noi nisipul roşiatic al deşertului ce pare nesfârşit şi curând aterizăm pe aeroportul internaţional ce se află într-un din cele mai frumoase cartiere din Cairo, Heliopolis, oraşul soarelui. După formalităţile obişnuite, vamă şi paşaport, ieşim în aerul fierbinte al dimineţii, greu respirabil până când ne vom obişnui cu el. Autocarul dotat cu aer condiţionat ne întâmpină ca o oază îndelung căutată, iar băutura răcoritoare oferită de şoferul nostru contra cost face minuni. Ghidul local ne întâmpină cu căldură, la propriu şi la figurat, poftind-ne în autocarul modern ce urmează a fi „casa” noastră pentru două zile. În orice ţară arabă ai la dispoziţie un ghid local, fiindu-ţi permis doar să traduci, fără a oferi explicaţii suplimentare. În autocar, pe lângă ghid, observ şi un tânăr înalt, îmbrăcat la costum, ce poartă sub haină o puşcă mitralieră Kalaşnikov. Este ofiţer de securitate din Poliţia Turistică, însărcinat cu paza vizitatorilor. Aşa cum explicam şi într-un articol precedent despre Egipt, această Poliţie Turistică a luat naştere ca urmare a unui atac terorist petrecut în 1997, când un grup islamic format din şase terorişti a atacat, de pe o înălţime din apropierea templului lui Hatshepsut, situat nu departe de situl arheologic din Valea Regilor, turişti germani ce se pregăteau să viziteze templul, atac soldat cu zeci de morţi şi răniţi. Aeroportul este situat destul de departe de centrul oraşului, aşa că am timp să rememorez …
Câteva fapte din trecutul istoric
În perioada romano-bizantină, pe locul ce-l găsim pe hartă cu numele de Old Cairo (oraşul vechi), se afla o fortăreaţă numită Babylon. În 641, arabii cuceresc cetatea şi construiesc în apropierea ei o nouă aşezare pe care o numesc Al Fustat (tabără militară) ce va fi capitala Egiptului arab până în 969. Dinastia Fatimizilor construieşte o altă parte a oraşului în 968, pe care o numeşte Al Qahirah, probabil din cuvântul arab „săgetător” sau „victorios”, nume dat de arabi planetei Marte, care se afla în acel an cel mai aproape de Pământ.
Cairo (Al Qahirah) devine capitala Egiptului în 973. În 1171, Saladin răstoarnă dinastia Fatimidă şi instaurează ca religie de stat islamul sunit. O dezvoltare deosebită cunoaşte oraşul în timpul dinastiei Mamelucilor (1260 – 1517). Statul mamelucilor cuprindea teritorii vaste din Israelul, Egiptul, Siria, Libanul sau Iordania de astăzi. Deşi pentru noi românii cuvântul mameluc are în popor sensul de om mai slab, fără personalitate, mamelucii erau soldaţi din armata turco-egipteană formată iniţial din sclavi, foarte viteji, buni luptători, care vor da din rândul lor chiar şi sultani egipteni. În 1805, Mohamed Ali (Mehmet Paşa) este recunoscut ca locţiitor al sultanului şi începe o campanie de modernizare a Cairoului şi a Egiptului în general, printre care şi introducerea sistemului occidental de organizare a şcolilor. Cairo devine şi mai important după deschiderea Canalului de Suez (17 noiembrie 1869). În 1881 este ocupat de trupele britanice, ceea ce generează o revoltă a garnizoanei din Cairo împotriva lor, revoltă înfrântă un an mai târziu. În 1922 devine capitala Regatului Egiptean sub regele Fuad I, pentru ca în 1936 să fie capitala Egiptului independent sub regele Farouk. După lovitura de stat din 1952, când un grup de ofţeri condus de Gamal Abdel Nasser răstoarnă monarhia şi Egiptul devine republică, Cairo ajunge capitala Republicii Arabe Unite, ceea ce este şi astăzi.
Cairo
Cu cei peste 12 milioane de locuitori (în 2014), împreună cu zona metropolitană (Greater Cairo), oraşul numără un total de 22 de milioane de cetăţeni, fiind nu doar cel mai mare oraş din orientul apropiat, ci şi de pe întregul continent african, situat la numai 25 km sud de delta Nilului, unde cel mai lung fluviu din lume, Nilul (6500 km), se varsă în Mediterana formând o deltă de 24.000 km pătraţi.
Cairo este inima lumii arabe. Aşezat pe două insule mari, Gezira şi Roda, este traversat de Nil, cele două insule fiind unite prin numeroase poduri. Oraşul numără peste 400 de moschei şi 12 muzee. Rareori poţi vedea o densitate mai mare de locuitori pe km pătrat, motiv pentru care circulaţia este haotică, de o mare intensitate, datorită numărului mare de maşini, autobuze, camioane (peste 4,5 milioane de maşini), motociclete sau scutere. După cum remarcam în articolul anterior, ţi se face milă privind agentul de circulaţie ce stă şi fluieră în mijlocul drumului fără a fi băgat în seamă de cineva. Zgomotul depăşeşte cu mult pragul unor decibeli rezonabili. Toţi participanţii la trafic claxonează, în timp ce vânzătorii amblanţi îşi strigă cu multă însufleţire marfa expusă pe tarabe sau pe jos. Urcatul în autobuzele supraaglomerate este un adevărat spectacol, uneori făcându-se prin locul în care ar trebui să fie fereastra. Totul este trepidant, fierbinte, gălăgios, dar acesta este orientul, iar Cairo este întruchiparea sa.
Partea modernă a oraşului se întinde de-a lungul malului drept al Nilului. Pe insula Gezira se află celebrul turn sub formă de floare de lotus care se învârte permanent, oferind celor care vin să serveasă masa aici, în restaurantul situat la 187 metri deasupra Nilului, o splendidă panoramă. Iată că încet, încet, autocarul nostru ajunge în cea mai mare piaţă a metropolei, Piaţa Tahrir (Piaţa Revoluţiei), înconjurată pe o latură de clădiri guvernamentale (Universitatea Ameriană, sediul Ligii Arabe), pe alta de Hotelul Hilton, latura de nord fiind ocupată de ceea ce ne interesează în acest moment…
Muzeul Egiptean de Antichităţi (muzeul de egiptologie)
Acest muzeul este unul dintre cele mai mari din lume, prezentând în clădirea sa neoclasică, pe două nivele, peste 136.000 de exponate, multe altele fiind trimise în întreaga lume în expoziţii itinerante. Poţi vedea aici statui gigantice ale unor faraoni, sculpturi, mumii şi bineînţeles fabulosul tezaur din mormântul lui Tutankamon.
Muzeul a fost deschis în 1902 şi are peste o sută de încăperi, precum şi o mare bibliotecă. Din curtea muzeului, unde se află şi o copie a Sfinxului, trecem printr-o poartă stăjuită de două statui ce au în mână una o floare de lotus, cealaltă un papirus, ambele reprezentând nordul, respectiv sudul Egiptului Antic. După obişnuitul control de securitate de la intrare ne lăsăm bagejele şi aparatele de fotografiat la garderobă şi păşim în holul de la parter, unde pe un perete în dreapta noastră vedem „Piatra de la Rosetta”, celebra piatră ce a permis descifrarea scrierii hieroglifice. Aceasta este doar o copie, originalul aflându-se la Muzeul Britanic din Londra. Timp de secole, oamenii au încercat fără folos să descifreze această scriere până la începutul secolului XIX. În 1799, Pierre-François Bouchard, căpitan în armata franceză, lucrând la fortificaţiile unui fort, a găsit în apropierea localităţii Rosetta o piatră neagră de bazalt, cu inscripţii lungi, în trei limbi, scrise una sub alta. Prima coloană, cu 14 rânduri, era scrisă cu hieroglife, a doua, de 32 de rânduri, era scrisă în demotică (din grecescul „demos” – popor, o scriere folosită de oamenii obişnuiţi), iar a treia, de 54 de rânduri, era scrisă în greacă şi deci inteligibilă. Traducând textul din greacă, au reuşit să înţeleagă şi textul scris în hieroglife. Onoarea de a fi descifrat hieroglifele revine englezului Thomas Young şi francezului François Champollion, cu un plus de merite pentru ultimul, care a lăsat până la moartea sa, în 1832, o gramatică şi un dicţionar al limbii egiptene vechi.
Tot la parter sunt expuse artefacte din perioada Noului Regat (1550 – 1069 î.Hr.), statui enorme ale unor faraoni stând în picioare sau culcaţi, înalte de peste trei metri, sculpturi, sarcofage şi o extinsă colecţie numismatică cu monede vechi, alături de care vedem o colecţie de papirusuri. Măiestria obiectelor expuse te uimeşte. Ajuns în faţa unor statui precum grupul statuar reprezentându-i pe marele preot al Heliopolis, prinţul Rahotep şi soţia sa, prinţesa Nofret, ai impresia că stai în faţa unor oameni vii; în special prinţesa, îmbrăcată în alb, aşezată pe un tron la fel de alb, pare că-ţi vorbeşte. La fel şi scriitorul (scribul), statuia din calcar pictat reprezentând un scrib în poziţie şezândă, având un sul de papirus pe genunchi. Senzaţia de real este dată, ca şi în cazul multor sculpturi, de ochii de quartz ce par atât adevăraţi. Starea perfectă a unei statui din lemn, reprezentând un mare preot în mărime naturală, te face să te întrebi cum a fost posibil ca lemnul să se păstreze atât de bine de-a lungul secolelor. În tot acest tărâm istoric de secole, fără îndoială că toată lumea doreşte să vadă…
Tezaurul lui Tutankamon
Deşi în viaţă a fost un faraon neînsemnat, el a devenit celebru la mii de ani după moartea sa, prin descoperirea mormântului său, aflat în Valea Regilor, de către arheologii Howard Carter şi George Herbert în 1922. Tutankamon, a cărui mumie a rămas în mormântul din Valea Regilor, a devenit faraon în 1332 (î.Hr.), la vârsta de 9-10 ani şi a domnit până în 1323 (î.Hr.), când a murit din cauze necunoscute (posibil în urma repetatelor crize de malarie şi a unei răni la un picior fracturat). În mormântul său au fost găsite câteva bastoane pe care acesta se presupune că le-ar fi folosit. Când Carter şi asociaţii săi au deshis mormântul din Valea Regilor au rămas uimiţi. În cele trei sarcofage uriaşe, aşezate unul în altul, între care şi un sarcofag de 200 kg de aur, s-au găsit 5398 de obiecte, majoritatea din aur solid, pietre preţioase, celebra sa mască funerară cântărind peste 11 kg de aur, un pieptar din aur cu pietre preţioase ce cântăreşte şi acesta câteva kilograme. La acestea se adaugă sandalele din aur, sceptrul său, dar şi alte obiecte personale din aur. Toate acestea fac din mormântul acestuia o valoare inestimabilă.
Urcând scările la etajul I, las în dreapta sala mumiilor, iar pe coridorul ce se deschide în faţa mea văd cele trei sarcofage, de care mă apropii cu emoţie. Păşesc apoi în sălile din dreapta coridorului, unde sunt expuse masca celebră, dar şi celelalte obiecte din aur. Tot ce este prezentat aici nu alcătuieşte întreaga comoară, deoarece multe dintre artefactele găsite în mormânt fac parte dintr-o expoziţie itinerantă ce străbate întreaga lume. În mormânt s-au mai găsit mâncare, vin, arcuri şi săgeţi, o caleaşcă, tronul din aur masiv, îmbrăcăminte din pânză de in, tot ceea ce îi trebuia faraonului în viaţa de dincolo de mormânt, ştiut fiind faptul că vechii egipteni credeau în nemurirea sufletului, în viaţa veşnică, mormintele lor fiind numite „casele eternităţii”.
Mă despart cu greu de tezaurul lui Tutankamon, uimit nu atât de imensa cantitate de aur, cât de măiestria artizanilor care au confecţionat toate aceste piese. Mai rătăcesc o vreme admirând alte minuni ale Vechiului Regat (2700 î.Hr.), apoi ale regatului de mijloc (2060 î.Hr.), dar şi din Noul Regat (1850 î.Hr.) şi dau timp liber grupului pentru cumpărături. Eu accept invitaţia ghidului nostru local, un excelent vorbitor de engleză, pentru o cafea la nisip cum doar în Egipt se poate bea. Mergem în imediata apropiere a muzeului, la terasa hotelului Hilton Nil, unde vegetaţia luxuriantă, fântânile arteziene ce răcoresc aerul, lumea elegantă, mirosurile fine şi o discuţie interesantă despre Egipt, vin la pachet cu o cafea excelentă, servită dintr-un ibric de aramă, completând tabloul unei dimineţi excelente.
Alex. BLANCK
