B22 din Câmpina a devenit o casă de creație, sub regia lui Dan Tudor

Aflată pe Bulevardul Culturii, pe colț, după primărie, proprietatea și-a recăpătat strălucirea de altădată, la indicațiile regizorului Dan Tudor. Artistul a cumpărat-o în pandemie, ca simbol al speranței că putem merge înainte și ca o ambiție personală de a avea propria casă de creație. După renovări ample ce au durat mai bine de patru luni, câmpinenii s-au putut bucura de o lansare de carte la ei în oraș, printre puținele sau singurele care au mai fost organizate în aceste vremuri de restriște.

Astfel, Codruț Constantinescu a urcat pe scenă și a deschis studioul B22 prin lansarea volumului colectiv „Singuri acasa, în pandemie“, împreună cu colegii săi. „Am destule amintiri personale cu acest spațiu, de pe vremea când era cel mai bun restaurant și se mâncau cele mai bune hamsii din orașul Câmpina. De asemenea, multe beri am sorbit în această incintă frumoasă, cu politologul de origine câmpineană, Armand Goșu, cu care discutam politică și istorie. Paradoxal este că am avut destule serate la librăria Elstar când erau 10-15 oameni și distanțarea era asigurată, iar acum, când ni se impune de către autorități, suntem atât de mulți. Până la urmă suntem victima propriului succes“, a spus, în deschidere, Codruț Constantinescu.

• Sunteți  manager interimar al Teatrului Muzical Ambasadorii din București, instituție a Ministerului Culturii (fost anjagat al Teatrului Național, Teatrului de Comedie și al Teatrului Odeon). Care este legătura dvs. cu Câmpina?

Acum 15 ani m-am mutat cu toată familia, cu copiii și cu socrii, la Breaza. Am venit pentru un aer mai curat, fiul meu avea probleme respiratorii și mi s-a spus că mai bine ar fi să vină la Breaza din când în când decât să urmeze nu știu ce tratament. Ne-am vândut casa din București și socrii pe a lor din Iași și ne-am mutat toți la Breaza. Am făcut naveta aproape zilnic, atunci când erau repetiții.

• V-a fost dor să reveniți în București?

Copiii au ajuns la liceu și de data aceasta sunt chiriași în București. Nu ne-am îndurat să vindem, din nou, casa de la Breaza ca să revenim în Capitală. Aceasta este casa lor. 

Legat de Câmpina, întâmplător, în timpul lucrărilor de la casă l-am întâlnit pe Adrian Dochia. Iar el este un iubitor al teatrului, un nostalgic, chiar dacă nu este un absolvent în domeniu. Eu am vrut să fac ceva la Breaza, dar el mi-a spus că aș găsi aici mai multă înțelegere și mai mult public, mai concentrat. Și atunci, noi doi, împreună cu profesorul meu din facultate, Mircea Albulescu, ne-am gândit că ar fi oportună ideea de a merge la primarul de atunci, domnul Tiseanu, să-i propunem ca această Casă de Cultură, destul de învechită, să o transformăm în acte într-un teatru de proiect. Acestea sunt teatre subvenționate de primărie, cu o minimă schemă de angajați, cu actori colaboratori. Spre exemplu, Teatrul Metropolis, cel mai mare teatru proiect din țară, are spectacole care rivalizează cu cele ale Teatrului Național.

Primarul ne-a spus că este de acord și atunci am făcut o asociație privată, „Teatru Proiect Câmpina“, gândindu-ne la un teatru proiect de stat, nu unul în care noi să băgăm mâna în buzunar să aducem piese. Am venit cu un mare spectacol atunci aici, al Teatrului Metropolis, „Bădăranii“ cu Mircea Albulescu. Primarul s-a urcat pe scenă cu noi, cu consilierii și a spus că de astăzi s-a înființat Teatrul „Mircea Albulescu“ din Câmpina. Dar n-a fost decât o vorbă în vânt. Ne-au dat o hârtie, dar de fapt nu s-a înființat nimic. A rămas în continuare Casa de Cultură „Geo Bogza“ și ne-am trezit că la următorul spectacol trebuie să facem la fel, să vindem bilete, să vedem dacă asigurăm costurile. Am fost nevoiți să chemăm piese mai mici pentru că nu aveam bani. Ei credeau că dacă dau o minimă subvenție de la primărie, pentru un spectacol, înseamnă că au făcut teatru de proiect. Dar trebuia schimbat un statut al instituției. Culmea este că, din punct de vedere bugetar, poate erau mai puțini angajați. Adrian a încercat să-i determine să facem măcar un centru cultural care să adune cele două case de cultură de aici, rănite și care nu sunt echipate tehnic corespunzător. Noi jucăm aici cu niște lumini și condiții de sunet ca acum 30 de ani, oamenii din sală nu știu ce se întâmplă…

Ne-am păcălit și ne-am iluzionat între noi, nu am vrut să-i spunem adevărul domnului Albulescu, să-l amărâm. El a fost atât de încântat că i-am făcut cel mai frumos cadou din viața lui, dar a murit cu ideea că i-au făcut teatru aici și că era director onorific. 

• Acum, după 14 ani, ați renunțat la ideea înființării unui teatru proiect în Câmpina?

S-au dat peste cap prioritățile, mai ales acum, cu toată criza mondială pandemică pare cea mai mare gogomănie să faci un teatru în momentul în care oamenii nu știu dacă au voie să intre în sală sau nu. 

Eu am lucrat foarte mult cu astfel de teatre proiect, în toată lumea. Am fost în Irlanda ani de zile, trimis de Teatrul Național, știam cum se face o schemă ieftină. Dar acum nu mă mai interesează.

• Cum a apărut oportunitatea studioului de teatru și film B22 din Câmpina? 

Ca o ambiție personală. Eu lucrez destul de mult, sunt curtat de teatre mari pentru funcții de conducere, dar pandemia m-a făcut să mă gândesc să fiu aproape de casă. În perioada stării de urgență am stat la Breaza, am reluat discuțiile și cu actuala conducere a Casei de Cultură, dar ce poate să facă un director? Doar să ne ofere sala, să plătim o chirie. Dar acum nu poate să fie ocupată nici jumate, deci tot subvențiile ar trebui să rezolve. Pare inutilă toată treaba asta cu subvenția pentru teatru, dar eu știu că nu e așa. O să ne trezim toți că suntem sălbăticiți, că nu mai socializăm, că stăm numai în casă, că nu știm să mai vorbim unii cu alții. Avem nevoie de povestea spusă frumos, artistic, de emoția transmisă de teatru. Promisiuni și înțelegeri de a veni cu spectacole am, dar eu nu asta căutam. 

Nu m-am gândit la un spațiu anume, dar într-o zi Adrian mi-a spus că a auzit că se vinde casa aceasta. Atunci mi s-a părut oportun să fac un laborator de creație, un birou, unde să-mi aduc colaboratorii. 

• Cum de ați avut curajul să cumpărați o casă, cu împrumut, în pandemie?

Înțelegerea și susținerea familiei față de această inițiativă este foarte importantă. Copiii mei stau cu chirie în București, iar eu cumpăr o casă în Câmpina, cu împrumut! Vă dați seama! Iar obținerea ei a fost destul de complicată, având o ipotecă. Am purtat discuții cu creditorii, iar fosta proprietară a agreat această tranzacție. Printre negociatori s-a întâmplat să fie un grec care iubește teatrul, el a făcut ca lucrurile birocratice să meargă mai repede. Omul a recunoscut starea de degradare a casei, picau tavanele când am ajuns aici. Inițial, eu am vrut s-o acopăr cu tablă și s-o zugrăvesc la interior, dar lucrările au fost ample. Am pus centrală, am băgat calorifere, lustrele erau smulse din tavan. 

Am reparat acoperișul și, fiind în zonă protejată, am avut voie să folosesc doar țiglă care o imita pe cea veche. Totul a fost făcut cu eforturi, cu oameni care se pricep la lambriuri. 

Casa are vreo 90 de ani, dar nu-i știu povestea. Am găsit doar o poză cu niște bătrâni pe prispă. Nu e monument istoric, dar pe strada aceasta toate clădirile sunt protejate. Au fost câteva luni de migală. Încă mai sunt lucruri de făcut. Eu mă gândeam că o să dureze două săptămâni, dar a durat patru luni.

Am o satisfacție și o emoție când vorbesc despre casa asta. Mă simt ca și cum aș vorbi la un botez sau moț. E ceva ce ai născut tu. Chiar mă simt ca la o piesă de teatru pe care am regizat-o. Iar aceasta este casa mea. Ca o coincidență, am o firmă în București care se numește studioul de teatru și film B22, pentru că e pe Bucur Obor 22. Și aici e tot numărul 22. Barul de dinainte nu se numea B22 în acte, dar lumea așa știa locul. Mie mi-a convenit să păstrez același nume. 

• Vreți să susțineți spectacole aici, la B22?

Nu, nu am cum. E laboratorul meu de creație. Voi pune o taxă pentru cine vrea să închirieze casa pentru evenimente culturale. Pot fi lansări de cărți, dar contra unei sume, cine vrea și înțelege acest lucru. Altfel, hai să facem și noi piese de teatru la ei acasă, cu lumina lor și să ne chemăm publicul în sufrageria lor. Așa stau lucrurile.

• Ce urmează pentru B22?

Eu mă bucur că au venit colegii mei din București aici, la inaugurarea casei și la lansarea de carte. Ei au înțeles ce vreau să fac și le-am spus că putem crea proiecte la B22 până la o fază aproape finală. 

• Când mai veniți cu o piesă de teatru la Câmpina?

Am discutat cu doamna director a Casei de Cultură și mi-a spus că prima piesă care se va juca va fi „D’ale carnavale“, o piesă de-a mea, cu actori cunoscuți. 

Noi jucăm în București, dar în unele orașe observ o lipsă de asumare a responsabilității din partea autorităților de a lăsa să se aducă spectacole. Trebuie asigurată o pază și distanțarea. În toată țara se joacă. În Moldova au organizat spectacole afară, au găsit soluții chiar și în pandemie. Nu poți să nu le mai dai nimic oamenilor. După ce că se câștigă greu publicul de teatru, îl mai și pierzi? Nu mai îl aduci înapoi! Ce e periculos la teatru? Aici e locul cel mai controlat. În sala de teatru se intră cu buletinul, îți ia numărul de telefon, omul e îmbrăcat frumos, e pus la distanță, toți stau cu fața spre scenă, nu ca în mall-uri, supermarketuri sau microbuze.

Eu am fost norocos că am putut, în pandemie, să fac un împrumut la bancă să iau o casă. Înseamnă că încă mai crezi că poți să plătești ratele. 

Proiectele se reiau, la Teatrul Național, pentru piesa „Omul care a văzut moartea“, s-au pus spectacolele pe două luni și în două ore s-au epuizat biletele. Oamenii care vor să vină la teatru, care iubesc teatrul, înțeleg ce înseamnă emoția directă, povestea spusă de povestitor și nu la televizor. E o energie comună, spectator-actor-poveste, pe care dacă o vezi înregistrată nu e același lucru. Noi venim să le prezentăm un spectacol, nu să ne dăm în stambă. Altfel, oamenii vor rămâne cu impresia că „Las Fierbinți“ este o operă de artă. 

Să sperăm că în orașul acesta, cu oameni atât de frumoși și de bună calitate, putem menține un anumit standard al spectacolelor cu care venim. Am adus mari artiști aici de-a lungul timpului.

• Așadar, vă urăm bun venit printre câmpineni. Acum sunteți unul de-al nostru.

Eu sunt bucuros că fac parte din comunitatea câmpineană, altfel n-aș fi ales să iau o casă în oraș, m-aș fi dus la Brebu sau la Breaza. Înseamnă că publicul de aici este pregătit pentru a recepta mesajele de sensibilitate ale spectacolelor de teatru.

Iubesc publicul câmpinean, sunt atras de energia pozitivă a acestui oraș și Dumnezeu a vrut să apară această casă care mi se potrivește. Nu dvs., publicul câmpinean, ați obstrucționat această dorință de a face teatrul Mircea Albulescu, ca dovadă că am mers mai departe cu ideea, a rămas festivalul. 

• Acum, că ați cumpărat această casă, lumea din Câmpina va aștepta ca dvs. să aduceți mai multe spectacole aici. Veți folosi B22 ca o platformă de comunicare cu publicul câmpinean?

B22 va fi un studio pentru a produce piese de teatru și film. Aici voi crea proiecte. Într-o sală poți să faci probe video pentru un casting de film, poți să faci lecturi, în altă sală poți crea o piesă de teatru de la zero. Un mare timp pe care-l petreceam în teatru pentru descifrarea textului, pentru a înțelege opera, îl putem consuma aici. Am prieteni în toată țara cu care ne-am gândit să facem mai multe platforme de creație. E o casă de creație.

Îmi place orașul și strada asta în mod special, casa de aici. 

• Cum vedeți dvs. acum profesia pe care o aveți?

Ca pe un dar, ca pe un cadou oferit de Divinitate. Să faci ce-ți place, să te joci și să mai poți să trăiești din asta… Mă bucur că în toată pandemia asta am putut să mă leg de ceva. Casa aceasta a fost proiectul meu. 

• La ce lucrați acum? Care este cea mai nouă piesă?

La finalul lunii octombrie o să am premiera piesei „Omul cu mârțoaga“, a lui George Ciprian. Este o piesă de renume, ce se va juca la Teatrul George Ciprian din Buzău, în memoria autorului, cu ocazia a două decenii de la înființarea instituției. Eu sunt regizorul piesei și joc și rolul principal, Chirică. Chiar colegii m-au comparat cu el, că eu am pariat pe casa aceasta cum pariază Chiriță pe mârțoagă spunând că va ajunge cel mai mare cal de curse. Dar niciodată nu ești sigur în viață. 

Marilor creatori li s-au oferit, la sfârșitul vieții, niște case de creație unde au stat o anumită perioadă. Dar aceasta este casa mea de creație și a celor din anturajul meu. Sunt în București teatre private care sunt mai mici și primesc public în ele. Eu nu asta vreau să fac. Aici nu poți să vinzi bilete, ce preț poți să pui ca să fie  rentabil? Aici pot cumpăra un eveniment sau  poate fi un spațiu închiriat. Am exemplul foarte frumos al unui cuplu, din București, care a cumpărat toată sala cu peste 100 de locuri pentru că împlineau 40 de ani de căsătorie. Am jucat doar pentru ei doi, apoi am stat de vorbă, au scos pișcoturi, a fost o sărbătoare. Aici pot organiza evenimente restrânse, unde iubitorii de teatru pot interacționa cu actorii. Însă acest spațiu este pentru evenimente culturale, nu pentru nunți, botezuri sau onomastice. Cineva aseară ne-a întrebat dacă poate închiria casa pentru Revelion. (zâmbește)

• În final, cum comentați faptul că în Câmpina, un oraș cu public iubitor de teatru și film, nu avem un cinema?

E stupid. Pe mine viața m-a adus în teatru, dar eu sunt absolvent de Regie de Film (n.r. anterior absolvent al Facultății de Actorie). Mi se pare cel mai ușor în zilele noastre să folosești un proiector, acum filmele nu mai vin pe bobine, ci pe stick. La B22 pot face proiecții, în curte, dar pe evenimente dedicate, chiar avanpremiere. Cinematografia și teatrul sunt activități subvenționate de stat, nu te poți gândi ca la o afacere din care să-ți scoți banii. Oamenii au nevoie de teatru și de film.