Andrei Mostovoi: o viaţă închinată tenisului de masă

– Eu sunt născut în Focşani, aşa că tenisul de masă l-am început acum 57 de ani în Focşani, la Casa Armatei. Acolo am întâlnit jucători foarte buni şi cu experienţă bogată în acest sport, care făceau armata la Steaua şi fuseseră antrenaţi chiar de fosta noastră campioană mondială, Angelica Rozeanu. Am avut privilegiul să joc, într-o vară, cu Radu Negulescu, fost campion naţional. Prin 1963, am intrat la Şcoala profesională din Sinaia, fiindcă părinţii nu aveau bani să mă ţină la liceu. Aici, la Sinaia, acum 51 de ani, am cunoscut tenisul de masă prahovean. În Sinaia am găsit un lot bine închegat de jucători. Am fost legitimat la Clubul “Voinţa” Sinaia, pentru care am jucat câţiva ani, ajungând în finala unui concurs naţional la care participau toate cluburile “Voinţa” din ţară. Am participat apoi, în 1964, la Spartachiada de primăvară, care s-a ţinut la Clubul “Rafinăria” din Câmpina, unde am luat cunoştinţă cu sportul câmpinean. Câmpina avea atunci mulţi jucători valoroşi, printre care i-aş aminti pe Viorel Şendroiu, Ion Micu, Gioni Stroe, Mândruţ Nicoară, Vichi Iordache, şi îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toţi. La Spartachiadă, în finală, l-am învins pe Viorel Şendroiu, un jucător deosebit. De atunci am legat o prietenie pe viaţă cu acesta. 

– Ce turneu v-a marcat cel mai mult cariera?

– Nu ştiu ce turneu mi-a marcat cel mai mult cariera, dar ştiu care m-a îndurerat cel mai tare. Până în 1966, când am terminat şcoala profesională, mă duceam mereu în vacanţă, la Focşani. În vara lui 1965, am câştigat Campionatul regional de juniori, pentru regiunea Galaţi. Urma să mă duc la Bucureşti, la finalele pe ţară. Din păcate, am primit invitaţia de a participa la aceste finale la două săptămâni după ce acestea se încheiaseră. Aşa de mare era birocraţia comunistă a acelor vremuri. Invitaţia mea fusese trimisă, la început, la regiune, la Galaţi, de aici a fost retrimisă la raion, la Focşani, şi până mi-a parvenit mie, concursul era terminat de 14 zile. Am suferit tare mult din cauza aceasta. Toate speranţele mele s-au năruit ca un castel de nisip, dar ce era dureros şi frustrant era că măcar nu participasem. Fiindcă dacă aş fi fost învins în aceste finale, nu mi-ar fi părut rău. Pot spune că birocraţia comunistă mi-a ucis speranţele şi m-a îndoliat sufleteşte o bună bucată de vreme.

– Cine a fost jucătorul cel mai valoros pe care l-aţi înfruntat?

– Întâlnirea cu Maria Alexandru, marea noastră campioană europeană şi mondială, pot spune că m-a impresionat cel mai mult. A fost, oricum, prima întâlnire de gradul O. La Sinaia, noi jucam la Cazinou, care, pe atunci, fusese transformat în Casă de Cultură. Tot în 1965, am avut norocul să joc cu marea noastră campioană europeană şi mondială, Maria Alexandru. Aceasta câştigase, recent, Campionatul Mondial desfăşurat în Suedia, iar conducerea federaţiei îi făcuse cadou un sejur la Sinaia. Cum marea campioană nu putea abandona tenisul de masă nici măcar în concediu, a jucat cu noi la Cazinou vreo 10 zile. O altă jucătoare de valoare a României, campioană mondială şi ea, care i-a precedat Mariei Alexandru, a fost Angelica Rozeanu. Au ieşit şi palete cu numele ei. Un club din Germania i-a pus numele pe mânerul unei palete. La vreo trei ani după ce au apărut palete cu numele ei, Angelica Rozeanu a plecat în Israel. Am revăzut-o, după Revoluţie, la o emisiune a TVR.

– Putem vorbi despre o epocă de aur a tenisului de masă câmpinean?

– În urmă cu câteva decenii, tenisul de masă câmpinean domina competiţiile judeţene. Pe lângă jucătorii pomeniţi, l-aş aminti pe Marcel Motoroiu, care a fost şi el campion judeţean. În 1971, echipa Câmpinei a câştigat locul I pe judeţ. Acum doi ani, am reuşit să câştig campionatul judeţean de seniori. Eu, din 1966, an în care m-am stabilit în Câmpina, pot spune că am devenit câmpinean cu acte în regulă şi am reprezentat Câmpina în nenumărate competiţii. Acasă am zeci de diplome şi cupe câştigate, o parte din ele le-am donat unor copii talentaţi. În 1967, am fost vicecampion regional la seniori, pe regiunea Ploieşti. Până la Revoluţie, tenisul de masă din Câmpina mergea binişor. După 1990, până prin 1998, acest sport era ca şi inexistent. În 1998, o dată cu înfiinţarea Clubului Pensionarilor, am reuşit să revigorăm acest sport. Am recondiţionat două mese de la subsolul Casei Tineretului şi, cu sprijinul directorului de atunci, dl Budileanu, am am organizat o competiţie pe oraş care s-a bucurat de mult succes. Am rămas surprins câţi tineri au venit la acel concurs, ceea ce dovedea că în Câmpina tenisul de masă nu murise cu desăvârşire. În anul următor, am organizat vreo 20 de competiţii de nivel local. Cu ajutorul actualului director al Casei Tineretului, dl Florin Buda, suntem o mână de inimoşi jucători care ne antrenăm săptămânal în foaierul clădirii CT. Tot prin 1998, am intrat în circuitul naţional Amatur, în cadrul căruia, eu şi colegii mei, am câştigat multe finale.

– Mai are azi tenisul de masă câmpinean reprezentanţi de marcă?

– Chiar dacă nu mai este ce a fost odinioară, tenisul de masă câmpinean este viu şi din ce în ce mai puternic. Nu am ajuns noi la categoria Open a turneului Amatur, deoarece este foarte greu de ajuns acolo, sunt mulţi jucători valoroşi prin toate judeţele, dar nu ne lăsăm şi ne antrenăm continuu. Eu sunt veteranul tenisului de masă din oraş, şi pot spune că mâine dacă m-aş retrage, las în urma mea destui jucători foarte valoroşi. Printre aceştia, i-aş aminti pe Andrei Miron (la categoria “elevi”), pe tatăl său, Liviu Miron (câştigător al mai multor competiţii Amatur), Andrei Suditu (cu aceleaşi performanţe remarcabile), şi, ceva mai în vârstă, Sorin Chiru, un jucător încă redutabil. Prin eforturile consilierului municipal Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură şi sport din Consiliul Local, antrenez mai mulţi copii, în cadrul Asociaţiei CSM Câmpina. Tot printre elevii mei i-aş aminti pe Robert Mihăilă şi Alex Popescu. Nu ştiu cât de strălucitor va fi, dar pot spune că tenisul de masă câmpinean este pe mâini bune şi va putea străluci în viitor. Mâine dacă m-aş retrage (deşi nu cred că aş face acest gest, fiindcă simt că încă mai pot juca o vreme), nu-mi pare rău, pentru că las ceva în urma mea, în tenisul de masă câmpinean.  A.N.