BREAKING NEWSInterviuri

Iraida Florea creionează cu mândrie imaginea costumului tradițional românesc

IMAGOCOSTUM, expoziție deschisă la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina

Iraida Florea (credit foto – Călin Andrei Mihăilescu)

Iraida Florea, artist vizual și director creativ, câmpineancă la origini, dar care și-a petrecut ani din viață în Orientul Îndepărtat, revine în orașul natal cu o expoziție de excepție unde piesa centrală este costumul tradițional românesc.

„Costumul nostru tradițional este un couture absolut! Nu există două la fel!“ (Iraida Florea, artist vizual)

Despre ce ne vorbește expoziția Imagocostum de la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu“ din Câmpina?
Imagocostum este o expoziție despre imagine, despre imaginea costumului etnic românesc și îndeosebi a costumului de Muscel deoarece ne aflăm într-o paralelă cu pictorul Nicolae Grigorescu care a pictat numai costumul de Muscel, fapt pentru care colaboratorii de la muzeu au scos, după 20 de ani, două dintre cele două costume din colecția etnografică a pictorului – cel din vitrină poate fi regăsit în tabloul din atelierul pictorului. Mai mult decât atât, eu sunt munteancă, sunt născută la Câmpina și am o legătură cu acest costum de Muscel care de-a lungul timpului a devenit costumul național românesc. Grigorescu a fost vârful de lance al artiștilor plastici români care au reprezentat acest costum etnic în operele lor.
Ce pot vedea iubitorii de frumos care vin să viziteze expoziția Imagocostum?
Expoziția de imagine cuprinde fotografii fashion ale costumelor populare – realizate de mine pentru proiectul cultural de imagine HYPERBOREAN FOLKLORE, cele două costume din colecția pictorului Nicolae Grigorescu, dar și cinci costume tradiționale din colecția mea etnografică. De când am revenit în țară, din dorința de a crea aceast proiect de imagine a costumului, am început prin a colecționa costume tradiționale autentice. Am fotografiat multe editoriale fashion și am curatoriat câteva expoziții ale acestui proiect. Am avut ocazia, de asemenea, să creez câteva spectacole de scenă în colaborare cu instituții de cultură autohtone.

Momente surprinse în cadrul expoziției Imagocostum. (Credit foto – Petruț Nițu)

Expoziția include trei costume hiperboreene, create de mine, care fac parte din același proiect de imagine, la care lucrez din 2016. Denumirea de HYPERBOREAN FOLKLORE a fost aleasă în urma unui studiu istoric și antropologic, și este în limba engleză din dorința de a-l face cunoscut și în afara granițelor României, lucru pentru care ar fi nevoie de o finanțare mai presus de puterile proprii. Cred că poate fi un proiect de țară, dacă beneficiază de susținere și o mai bună promovare. Așa cum l-am conceput este foarte complex, are foarte multe elemente care nu sunt toate prezente în această expoziție.
Toate fetele pe care le vedeți în imagini nu sunt modele profesioniste, sunt prietenele mele, colecționare de costum, fiicele lor, eu. Majoritatea pieselor din fotografii îmi aparțin, fiind culese de la diverși oameni de pe la țară, alți colecționari, iar piesele contemporane sunt create de mine.
Iraida, ai călătorit foarte mult peste hotare. Când ai revenit în țară și de ce ai ales să o faci?
Am revenit în 2016, după aproape un deceniu și jumătate de absență în România. Nu am locuit niciodată la Câmpina, decât în copilărie. Am locuit 15 ani la Shanghai, ultimii fiind pendulari între România și Asia. Acum, datorită și pandemiei, acest proiect a fost condus către o cercetare academică. Din cauza restricțiilor s-a lucrat mai puțin la partea de producție efectivă, fie de imagine, fie de costum, dar sperăm că în curând se vor întoarce toate la normal. În cei cinci ani am conceput și am produs de la A la Z 33 de editoriale fotografice, fiecare însoțit de o poezie descriptivă proprie.
E important ca privitorul, spectatorul român în primul rând – pentru că veștmântul este al doilea simbol identitar ca nație după limbă, a doua piele a noastră -, să înțeleagă și să facă diferența între concept, calitate, unicat, ce înseamnă couture – lucru de mână, făcut o singură dată, pentru un singur om sau un singur eveniment.
Așadar, prin această expoziție și prin proiectul tău îți propui și educarea românului?
În primul rând este un proiect cultural de imagine întru educarea românului și a străinilor. Eu, prin prisma rolului de emigrant pe care l-am jucat atât de mulți ani, pot să spun că și străinii trebuie educați în ceea ce ne privește. Acesta a fost primul imbold care m-a condus să fac acest demers vizual și cultural.
De ce ai ales Câmpina și Muzeul Grigorescu pentru expoziția ta?
E simplu, pentru că m-am născut în Câmpina. Am revenit aici și după 15 ani petrecuți în megalopolisuri ale lumii asiatice aveam nevoie să respir aer curat și să văd, să privesc cerul albastru. Pentru un creativ este nevoie să fii imersat în natură. Eu am învățat și cât de vitală este natura pentru ființa umană. Mai mult decât atât, nefiind în preajma mamei mele atât de multă vreme, am dorit să petrec timp cu ea, mama mea fiind omul de la care am învățat să mă îmbrac, să mă machiez, să fac modă și, desigur, și de la bunica mea care era o fashionistă a vremurilor. De asemenea, și cealaltă bunică era o foarte bună cusătoare și tricotătoare. Cu mama am făcut toate restaurările la piesele de costum pe care le-am achiziționat, cămașa, ia pe care am purtat-o la vernisaj și pe care o port de fiecare dată când vin în expoziție este creată de ea, după modelul unei cămăși de Muscel a reginei Maria, în interpretarea ei și sub stilizarea mea. Am putea-o numi o cămașă mamă-fiică. Bineînțeles, am rugat-o să-mi facă și o fustă care să preia ideea fotei, dar încă mai are de brodat la ea. Este o cămașă cusută în trei nuanțe de bordeaux, violet și roz prăfuit. Simbolistica acestei cromatici, din punct de vedere etnografic, reprezintă maturitate, înțelepciune. E ca un vin vechi. Semnele cusute pe această cămașă sunt florile regale și spirala vieții – simbol feminin care reprezintă reîntoarcerea, regenerarea, iată de ce eu am plecat ca să revin. Floarea de crin de pe cămașă conține semne care reprezintă bucraniul – aparatul genital al femeii, reproducerea, iar pistilul este cel care fecundează semințele.
Cum te-ai simțit purtând această cămașă cusută de mama ta?
Cămașa făcută de mama mea, sub ochii mei e un soi de armură, dar mai presus de toate este recunoștința trudei cu care ea a cusut în ciuda faptului că văzul nu mai este atât de ascuțit ca la tinerețe. E o muncă nu doar de migală, ci și intelectuală, pentru că numeri fire, calculezi, trebuie să știi ce culoare să inserezi. E o cămașă înfrumusețată inclusiv cu fir metalic și paiete metalice mici, care se coase cu dificultate. Este o trudă, așa că în primul rând o port cu mândrie pentru munca depusă, pentru pasiunea cu care s-a cusut la ea, freamătul pentru care s-a dorit să fie gata special pentru acest eveniment care propune să comunice despre imaginea costumului popular.
Care este povestea primului costum etnic din colecția ta?
Aici am cinci costume de Muscel pe care le-am adus în expoziție nu doar pentru valoarea lor etnografică, cât pentru aspectul și simbolistica lor cromatică și a semnelor. Însă în colecția mea există o primă cămașă de Muscel, de culoare Bordeaux sau Burgundi, cusută cu ac persan, pe pânză de casă, bumbac cu cânepă, și pe care am achiziționat-o de pe Lipscani, dintr-un magazin de artizanat în 2016. Din cauza modificărilor drastice și nefericite care i-au fost aduse anterior, probabil este ce a rămas dintr-o cămașă foarte veche, restul fiind foarte deteriorat. La gât nu mai are încrețul, ci elastic, la mâneci, de asemeni, și este foarte scurtă. Mă gândesc că poate să aibă 80, suta de ani, nu am competența profesională să îi estimez corect vârsta. O iubesc foarte mult, dar nu apare foarte des tocmai din acest motiv – ele suferă în timp. De aceea, fac un apel tot întru educația consumatorului sau a privitorului – nu se ating exponatele într-o expoziție, de preferat să nu se fotografieze, decât de la distanță și fără blitz, mai ales că vorbim despre obiecte de cultură, vechi, care sunt foarte sensibile și încercăm să le păstrăm cât mai mult astfel încât să transmitem ceva noilor generații. Lumina arde! E important ca lumea să știe și să înțeleagă aceste lucruri.
Începând cu această cămașă și cu alte două, trei piese pe care le-am achiziționat în același moment, împreună cu prietena mea, Ana Drugă, fotograf și director creativ la Berlin, româncă de origine, de la Brașov și pe care am cunoscut-o în diverse proiecte artistice de modă la Shanghai, am inițiat fotografierea primelor editoriale ale proiectului HYPERBOREAN FOLKLORE. Așa a început povestea după care mi-am dat seama că e destul de dificil să împrumuți costume, iar iubirea mea pentru costum e ceva mai presus decât poate să-mi ceară cineva pe lumea asta, orice “cârpă” care-mi atrage atenția, mai ales una despre care știu că este foarte muncită, are o conotație, culturală, istorică, antropologică, de ce nu, chiar și politică. Dar hai să facem politică cu costumul național, nu cu Dracula. Asta e durerea mea. Oriunde arătam pașaportul românesc, toată lumea zicea că sunt vampiroaică. E o ștampilă ireală care ni se pune, e cartea lui Bram Stoker, nu crezul poporului român. De ce l-am făcut pe Vlad Dracul vampir?
Când am dat peste acest costum despre care eu credeam că e doar la muzeu, am fost impresionată. Am avut ie când eram mică pentru că Breaza și toată zona noastră este unul dintre cele mai fierbinți puncte din România unde s-a cusut costum.
Industria fashion este fascinantă, dar ca mai toate industriile în secolul XXI, din prea multă viteză nu prea mai prestează atenție la micile detalii și omite să crediteze sau să amintească, în mod corect, de unde s-a inspirat ca să nu spunem că a copiat. Nu e nicio problemă să copiezi, însă trebuie să avem mai mult respect pentru noi înșine și pentru ceilalți.
Costumul tradițional românesc este considerat a fi cel mai bogat, cel mai complex din punct de vedere tehnic, deși, și popoarele dimprejurul nostru, mai ales cele balcanice, de filon tracic, au un costum foarte bogat.
Acolo începe povestea, în București. Plimbându-mă cu fratele meu pe bulevard, spre Cișmigiu, am întrezărit cu coada ochiului, din mașină, doi manechini îmbrăcați în costum popular și l-am rugat să oprească, să văd ce-i cu ei. Eu veneam dintr-o altă cultură unde aveam de-a face cu designeri locali și internaționali care reinventau și reinterpretau costumul lor național și aveam deja cultul acestor costume tradiționale. De la acea consignație începe povestea HYPERBOREAN FOLKLORE pentru că toți banii pe care-i aveam la mine i-am lăsat pe două marame pe care doamna de acolo, o artistă la rându-i, mi le-a descris și mi-a spus povestea lor atât de frumos, atât de cald și de pătrunzător, încât m-a emoționat profund. Prima maramă pe care am pus mâna este cusută cu fir metalic cu tel, mai lat, specific sudului Banatului, are niște flori roz și probabil suta de ani. Am mai cumpărat o maramă oltenească cu sabah – spărturile acestea în fire, brodate. Următorul pas a fost s-o invit pe Ana în România, apoi a venit și colegul meu din Shanghai, de origine franceză, cu care am făcut un alt editorial. După aceea am făcut eu singură trei editoriale: două cu Andreea Moga Sachelia, colecționară de costum, fiica preotului Moga din Câmpina și autoportretul care a fost făcut la biserica Dămăroaia din București unde am avut și una dintre cele mai frumoase expoziții de fotografie, cred că este singurul editorial high fashion într-o biserică creștin-ortodoxă, în România cel puțin.
Care este povestea celor trei costume hiperboreene create de tine?
Sunt întruchiparea a trei zeițe dintr-un alai de nuntă, având personajul principal în centru, compus dintr-o fustă de cânepă, pânză făcută în casă, în zilele noastre, care ar fi trebuit să fie un canvas al meu, pe care să desenez o altă parte din acest proiect. Mai are o fotă de mireasă de Muscel cusută cu fir metalic drept pe o țesătură de mătase naturală, învăluită în două marame de borangic, una de Muscel și una oltenească. Bijuteria pe care o poartă mireasa mea este unicat, iar pe acest medalion turnat în bronz avem discul solar, ale cărui raze pot fi și dinții lupului – totemul dac, care sunt protectori, iar în centru nu este o spirală, ci roza vânturilor, vârtelnița, morișca sau binecunoscuta zvastică care prima dată a fost descoperită în arealul românesc, în cultura Cucuteni.
La stânga ei ar putea fi întruchiparea unei alte mirese sau a mamei, iar la dreapta ar putea fi o soră sau o domnișoară de onoare deoarece cromatica costumației mă duce cu gândul la acest lucru și, când le-am creat, așa am simțit. Roșul, nu doar în cultura daco-română, este culoarea miresei, a pasiunii, a iubirii și deopotrivă a războiului, probabil că din război se naște iubire și din prea multă iubire se naște război. Ea poartă același semn, mai simplificat, pe care-l are și preoteasa, mama, cu aceeași morișcă. Acestea sunt bijuterii realizate manual de artistul sculptor Vlad Dimitriu care este muzeograf aici la muzeul N. Grigorescu și câmpinean.


Partea de jos a rochiei domnișoarei de onoare este făcută din fâșii de cânepă veche, probabil că pânza are cel puțin 80 de ani. Iar în cazul celeilalte rochii, partea de jos este din chiffon de mătase naturală și poate fi folosită fie ca fustă, fie ca mantie. Este o piesă pe care am făcut-o acum doi ani pentru un alt eveniment HYPERBOREAN FOLKLORE și are o adăugire de cânepa. Am folosit foarte mult cânepa pentru că am vrut să fac niște costume de vară. Ia pe care o poartă este o cămașă de Muscel de mireasă cusută la două fire, care are și paiete, și mărgele. Iar marama este țesută cu fir drept, metalic. Firul roșu care poate fi observat peste tot are un rol conductor al poveștii și poate simboliza spiritul sau Sfântul Duh. Cromatica celor trei costume este alb, roșu și negru cu mici puncte aurii deoarece sunt cele trei culori primordiale, cu care s-a pictat în grote – negrul este lutul din care suntem făcuți, albul este puritatea și regenerarea, iar roșul este culoarea pasiunii și a războiului. Auriul este reprezentarea aurului dacic.
Sclipirea inspirațională pentru crearea acestor costume a fost o doamnă scenograf, Ruxandra Bîrsan, câmpineancă, care a lucrat în Televiziunea Română și a înveşmântat mulți actori și actrițe, fiind totodată una dintre studentele Adinei Nanu, singura scriitoare despre costum în România. Doamna Ruxandra a venit la vernisaj și mi-a dăruit un trandafir extrem de parfumat care este conservat. Îi mulțumesc că și-a făcut timp, e important când vin oameni din același domeniu cu tine care își pot exprima o părere obiectivă.
Sunt foarte mulți câmpineni artiști, pictori care sunt expuși la muzeu, scriitori, iar mare parte din fetele care au participat la aceste editoriale sunt câmpinence. Fac precizarea că proiectul nu a fost fotografiat doar pe teritoriul României, ci și în alte locuri precum Italia, Austria, Germania, Filipine și Thailanda.
Costumele de aici sunt realizate de mine din dorința de a transmite tinerelor generații, dar și mamelor și bunicelor ca atunci când mai au prin lada de zestre câte o piesă, poate nu un costum întreg, să îl dea celor care ar putea să se îmbrace într-o manieră mai elegantă, așa cum se îmbrăcau tradițional țărăncile la sărbătoare, costum care a fost preluat de toate prințesele și reginele României din cele mai vechi timpuri, nu doar de Regina Maria sau Elisabeta. Marițica Bibescu a fost prima care a promovat costumul etnic românesc și a avut prima apariție, în imagine, într-o fotografie de modă făcută de Carol Popp de Szathmári.
Imagocostum este o expoziție cu vânzare?

Cele două albume realizate de Iraida Florea.

Am încercat să-i creez proiectului și câteva produse comerciale cu care să încerc să-l susțin. Am avut o serie de colaborări cu diverse entități culturale, dar e important de știut că până la ora actuală proiectul s-a susținut doar pe propriile-mi forțe și ale familiei mele. Pentru a încerca să-l marketizez într-o manieră elegantă, culturală, estetică, i-am creat cele două albume de artă care conțin 16 editoriale însoțite de versuri create de mine în română și în engleză. Fiind publicate în regie proprie sunt în ediție limitată, iar muzeul deține ultimele 10 exemplare care sunt puse în vânzare pentru cei care doresc să ia acasă o bucățică din folclorul hyperboreean. Sper din inimă să reușesc să fac și cel de-al treilea album, pentru că mai sunt multe editoriale nepublicate cartografic, dar e nevoie de finanțare. Nu sunt niște lucrări ieftine, cărțile sunt făcute în Germania. Sper să găsesc o editură mare care să le preia și să le distribuie. Cu siguranță, din cercetările mele, sunt singurele două albume etnofashion din lume.
În final, cine e Iraida?
Sunt un călător cu drumul. Sunt convinsă că atunci când călătorim, mai ales între culturi complet diferite, învățăm foarte mult, pentru că trăim pe pielea noastră aceste experiențe inedite care nu pot fi transmise nici de imagini. De aceea am dorit să fac acest concept expozițional inedit, pentru că în fotografia mea vezi cămașa, ilicul, fota, catrința și podoabele tradiționale și imaginea îți induce anumite trăiri, dar dacă vezi obiectul și în realitate tu înveți și despre materialismul lui din imagine. În imagine nu vezi neapărat la câte fire s-a cusut, nu poți cuprinde cu totul. Am vrut ca privitorul să aibă o experiență completă. Atunci Iraida este un călător cu drumul, un om pasional atunci când își dorește ceva pentru că are credință în acel ceva și un om foarte muncitor.
De 20 de ani activez în industria modei de la A la Z, am început ca director general al unuia dintre primele lanțuri de distribuție vestimentară din România, apoi am preluat conducerea companiei în China, la Shanghai. Ulterior am preluat o companie mai mare căreia i-am urmărit tot demersul productiv și creativ, iar spre finalul șederii mele acolo mi-am creat propria platformă de imagine, pe care încerc să o extind și în România, creând editoriale fotografice fashion, filme publicitare fashion sau spectacole fashion. Lucrul făcut cu inima și cu experiență, și cu știință este mai bine făcut.
Ce ai adus cu tine din Shanghai, locul în care ai petrecut mai bine de un deceniu și jumătate?
În primul rând experiență, iar aceasta va trăi cu mine și suferă diverse procese de metamorfozare. Este motivul pentru care aici nu mă regăsesc cu totul, chiar dacă sunt pe meleagurile natale. Avem o cunoaștere destul de precară despre lumea Orientului Îndepărtat, am fost bombardați cu diverse informații nu întocmai adevărate referitor la felul lor de a fi, cultura și tradițiile lor, felul de a munci. Cred că este o problemă de tratare cu superficialitate. Pentru mine Shanghai a fost de vis, experiența a fost completă, complexă, deloc facilă, dar o port în suflet cu cel mai mare drag.
Cum ai regăsit Câmpina, după aproape 20 de ani?
Cu mult soare, ceea ce este minunat, cu cer albastru, bucurați-vă cu toții de el, nu este pretutindeni la fel de albastru și e important pentru bunăstarea noastră psihică. S-au făcut niște schimbări, găsesc spații verzi bine amenajate, ceea ce mă bucură, dar sunt și locuri înghețate în timp și din nefericire, chiar în centrul Câmpinei. Aș mai lucra puțin la imaginea orașului, cel puțin a străzii centrale, magazinele încă au aceleași vitrine ca acum 20 de ani. Sunt disponibilă dacă cineva dorește o schimbare în bine.

R.A.I.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare