Editorial

PERSPECTIVE. Despre rolul scriitorului în lume (2)

Motto: Dar şi Eliade, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian, Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. […] Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian şi Polihroniade au murit. Iar prostul din topor, Costin Deleanu şi poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa, ca şi Eliade, ca şi Cioran, ca şi Amzăr. Iar ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian, buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă. (Eugene Ionesco către Tudor Vianu, 19 septembrie 1945)

Se lansează în spațiul public conceptul de „sfinți ai culturii”. După „sfinții închisorilor” mundanul spiritual se pricopsește, așadar, cu o nouă panoplie de sfinți. Pesemne, aveam prea puțini. Sintagma este un ifos și non-sens teologic, un sofism indecent care îl așază pe Vulcănescu (fiindcă despre el e vorba în propoziție) alături de Ioan al Crucii, de pildă. Însă nimic nu ar trebui să mai mire, din moment ce într-o anumită parte a ortodoxiei se pot sfinți laolaltă rachete nucleare Iskander și icoana Maicii Domnului din altar. Un sfânt nu este un om perfect, cum nici apostolul Paul, omorâtorul de creștini, n-a fost. Un sfânt este acela care se ridică după fiecare prăbușire și luminează întunericul. E sarea pământului. Un sfânt autentic practică imitatio Christi într-o formă perpetuă și tenace. Ce fel de sfinți pot fi acei intelectuali, între care mulți scriitori, care s-au înghesuit la uşile caselor verzi şi oferindu-se să făurească o doctrină a crimei, o artă cu miros de sânge şi cadavre. În fruntea lor se afla prof. univ. Nae Ionescu. Poeţi gingaşi ca Radu Gyr şi Horia Stamatu au început să cânte, cu strofe macabre, legiunile asasine. Eseişti preţuiţi ca Mircea Eliade şi Traian Herseni şi-au pus condeiele în slujba mişcării legionare conduse de asasinul lui Manciu, legiune din care se recrutaseră omorâtorii lui I. G. Duca şi ai nefericitului M. Stelescu. Ziarişti ca Haig Acterian (armean) şi M. Polihroniade (grec) deveniseră doctrinarii statului «naţional» legionar, ce trebuia să ia fiinţă pe o piramidă de cranii. Şi, pe lângă aceştia, o sumedenie de poeţi şi prozatori mai tineri începuseră, în publicaţii fără scrupule, violente campanii de atâţare. Arta rămăsese părăsită. Tineretul căzuse în mreaja gărzii. La alcătuirea acestui miraj contribuiseră, în mare măsură, gânditorii, scriitorii, artiştii tineri înrolaţi în cadrul legiunilor verzi. Se făcea, la toate răspântiile, apologia pistolului descărcat în ceafă şi pe furiş, apologia spânzurătorilor ce aveau să se ridice în pieţele publice. (Zaharia Stancu, „Drum de întoarcere”, „Azi”, VII, 1938, nr. 7, p. 2916).

Așadar, acești „sfinți ai culturii” nu au făcut închisoare pentru că L-au mărturisit pe Cristos în fața oamenilor, ci pentru că au teologhisit perfid și mizerabil crima în numele unui etnoteism străin de spiritul creștin, schimonosind adevărul și smintind o întreagă lume. Despre ce „conștiințe morale” ale vremii lor putem vorbi în contextul generației interbelice atinse de virusul morbid al fascismului?

Din poziția de subsecretar de stat în Guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu a fost implicat în confiscarea averilor evreilor. (Sursa foto: CNSAS)

Cine îi apără pe acești „sfinți ai culturii și închisorilor”? Cumva istorici specialiști în domeniul totalitarismului fascist și comunist? Sau hagiografi încremeniți în proiecte ideologice meschine care nu au petrecut nicio zi din viața lor într-o arhivă istorică, cei ce vestesc apocalipsa comunismului care stă să revină, dar nu suflă un cuvințel despre celelalte crime? Împotriva evidențelor istorice probate științific în cadrul unor demersuri de cercetare autentice, apărătorii patologiei legionare, între care mulți „intelectuali conservatori” patrioți și militanți ai zilelor noastre, pretind că Vulcănescu și alții asemenea lui nu au fost nici fasciști, nici criminali de război. Opera științifică a unor cercetători ca Jean Ancel, Ion Biliuță, Randolph Brahman, Radu Ioanid, Roland Clark, Viorel Achim, Ottmar Trașcă, Adrian Cioflâncă, Carol Iancu, Mihai Demetriade, Vladimir Solonari, Marius Turda și alții este aruncată disprețuitor pe făraș de acești neiubitori de adevăr, care fac din zi noapte și din noapte lumină. Însă dincolo de șubredul eșafodaj de sofisme și falsuri istorice grosolane, un „sfânt al culturii” nu poate face parte din consiliul ministerial al unui guvern criminal, antisemit și fascist, care a asasinat zeci de mii de evrei, confiscându-le averile și semnând cu propria mânuță deciziile inumane. Un sfânt este cel care suferă pentru Cristos și-L mărturisește în fața anticristului, nicidecum acela care e judecat și condamnat pentru cârdășie la omor și terorism de stat. Un sfânt s-ar fi opus pe față lui Antonescu și ar fi primit cununa martiriului, nu ar fi contribuit cu slugărnicie la plănuirea și executarea Holocaustului. Există o diferență majoră de moralitate între anticomunismul profesat în apărarea libertății și democrației și anticomunismul manifestat în numele fascismului legionar xenofob și antisemit; în această ordine de idei, nu pot fi comparați Vulcănescu, de pildă, cu Maniu.Totodată, anticomunismul în sine nu reprezintă o virtute exonerantă, iar suferința într-o închisoare comunistă nu asigură teologal și automat nimbul de martir al libertății.

Spre deosebire de Germania, unde nimeni, niciodată nu a încercat reabilitarea criminalilor de război naziști, în România, țara tuturor libertăților, se manifestă cea mai deșănțată misiune de „reparație a memoriei” unor personaje reprobabile cu care nicio națiune civilizată nu se poate lăuda; în București, un liceu este denumit după numele lui Mircea Vulcănescu, în Cluj o stradă poartă numele lui Radu Gyr, o sală de curs a Facultății de Teologie Ortodoxă e numită după criminalul legionar Spiridon Cândea (la Sibiu se poate vorbi deja despre o prolifică celulă clericală fascistă) și exemplele pot continua. Busturile care apar din neantul rațiunii fie devin ținta protestelor din partea unor ONG-uri sau organizații evreiești, fie din partea istoricilor, dar nu beneficiază de tratamentul „generos” aplicat de „revoluționarii” înfierbântați bustului lui C. Dobrogeanu Gherea, de pildă. Inevitabil, în fruntea instituțiilor angajate în acest revizionism sinistru se situează cu onor mândra și atotputernica Biserică Ortodoxă Română. Sau, ca să fim corecți politic, o parte din cler și credincioși.

Nu pot să nu constat ura viscerală pe care toți slăvitorii sofismului pompos intitulat „rezistență prin cultură” o manifestă față de curajul semenilor. E greu să iubești și să admiri ceea ce îți lipsește. Promotorii conceptului de „rezistență prin cultură” sunt, în general, hagiografii „măreției interbelice” și a sublimei generații de intelectuali/ scriitori legionari. Nu pot fi insultate mai eficient memoria și faptele unor veritabile personaje ale culturii (vezi Herta Muller, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Paul Goma și mulți alții) decât făcându-se elogiul melcului supus și prăbușit în țărâna lașității celei de toate zilele. Decât preamărind „cumințenia” fricii și bagatelizând frumusețea de caracter. „Rezistenții” culturii detestă îndrăzneala celor neasemenea lor cu disprețul cintezoiului față de acvilă. „Rezistenții” respiră simandicos aer de pisc și recită ditirambic sofisme filosofice numai de ei înțelese. Locvaci până la paroxism cu crimele comunismului și muți ca niște sperietori când vine vorba despre crimele legionarilor. The show must go on. Conștiințe morale ale societății…

Adrian Dragoș Defta

Citește și: Despre rolul scriitorului în lume (1)

5 Comentarii  

  1. – „Istoricul holocaustului Jean Ancel afirmă că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit”, ci dimpotrivă: într-un text publicat postum, conceput în anii ’30, legat de controversele stârnite de prefața lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, el respinge ideea, exprimată de unii apropiați ai lui Nae Ionescu (G. Racoveanu), conform căreia iudeii ar fi lipsiți de șansa mântuirii, și consideră că singura raportare corectă a creștinului față de condiția iudeilor ar fi rugăciunea pentru mântuirea lui Israel.”

    – Alexandru Șafran îl menționa pe Vulcănescu printre cei la care evreii găseau ajutor în timpul guvernării antonesciene.,
    – Printre capetele de acuzare în proces
    – MV e acuzat la proces de „„declarare și continuare a războiului contra URSS și a Națiunilor Unite”. De rîs de n-ar fi tragic.
    – – Până și procurorul de la procesbmenționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, iar apărarea subliniază „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.
    – Nuanțat Gabriel Andrescu: „ „poziția de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicații și sugestii tehnice privind hotărârile luate de alții. Intervențiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerență și evitarea abuzurilor. Contrar intenției, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniță grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă și fapte imputabile.”,

  2. @KRL, vă mulțumesc pentru comentariu.

    Citatele multe nu anulează nevoia lecturii temeinic așezate pe subiect. Vă recomand să consultați ANR Fond: „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, octombrie 1941- ianuarie 1942”. Intervențiile/propunerile lui MV în speța spolierii comunităților evreiești sunt irefutabile și greu de scuzat, chiar în parteneriatul celui mai sofistic și hagiografic discurs cu putință. Pentru completări și clarificări a se vedea și Dennis Deletant: „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944”, 2008, p. 124-125.

    Pe Jean Ancel îl citați disparat și defectuos, bănuiesc că vă referiți la „Distrugerea economică a evreilor români”, 2008. Citiți cartea în întregime, nu extrageți pasaje menite să îndepărteze orice element negativ la adresa personajului.

    În paranteză fie spus, Eichmann nu era antisemit, ci a acționat după un reflex funcționăresc de duzină. Asta nu i-a diminuat „calitatea” de criminal de război.

    Într-adevăr, „nuanțatul” Gabriel Andreescu parcurge în prezent un curios traiect ideologic care-l face susceptibil a servi mai mult unor poziții personale (justificate prin existența unor conflicte cu anumiți intelectuali) decât adevărului istoric.

    Vorbiți despre „demnitatea” lui MV. O fi, nu zic nu. Dar e prea puțin pentru a fi un „sfânt”. Vă asigur că nu am nimic personal cu el, dimpotrivă îl consider un personaj tragic care a ratat oportunitatea martiriului creștin. Nu cu el mă cert (non sum dignus), ci cu un anumit curent de recuperare morală prin intermediul instrumentelor teologiei neolegionare. Un Post rodnic vă doresc și pace.

    1. Sunteți istoric, vorbiți în articol despre vinovății și condamnarea criminalilor de război hitleriști. Îmi puteți spune câți secretari de stat din guvernul german (eventual pe domeniul economic) au fost condamnați drept criminali de război?

  3. Puteți mai mult. Nu veniți cu o întrebare care duce în deriziune orice dezbatere serioasă. Dacă dispuneți de lista vinovaților naziști din domeniul economic nepedepsiți, puneți-o pe masă. Dacă nu, să nu divagăm de la vinovăția lui MV la scăpările (reale și închipuite) ale TMI de la Nürnberg. Ce să înțeleg? Că dacă acolo există (veșnica obsesie a caprei vecinului) criminali nepedepsiți, noi suntem mai proști fiindcă i-am sancționat pe-ai noștri?

    Vă luptați donquijotic cu niște stenograme și cu niște semnături olografe pe documente reale, nu cu mine. Cu surse primare irefutabile!

    Dar vă propun un exercițiu de imaginație elementar: să zicem că mâine, un guvern vă confiscă livada, casa, banii din bancă etc, la recomandarea/intervenția nemijlocită a unui ministru economist. Sunteți aruncat pe drumuri, familia dumneavoastră parcurge o dramă etc. Iar peste ani, vin niște istorici de cafenea sau niște ideologi focoși care spun că ministrul care v-a provocat o veritabilă oroare existențială este de fapt un sfânt. Cum vă place asta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare