PERSPECTIVE. Analfabetismul religios și pompoasa indignare

Păi dacă eu sînt putinist, mă-ta-i curvă! (Mihail Neamțu, recent demis din funcția de președinte al Comisiei pentru cultură din Camera Deputaților)

În România se predă „religia” ca materie (teoretic) opțională pe o perioadă de 12 ani. În realitate, ceea ce conține programa școlară este un soi de pseudo-catehism al confesiunii ortodoxe amalgamat cu propagandă ortodoxistă. Cu excepția Greciei, această situație nu se mai regăsește în practica pedagogică școlară a vreunei țări europene. Dacă în ceea ce privește analfabetismul școlar și funcțional s-au făcut numeroase studii sociologice, în domeniul analfabetismului religios, atât BOR, cât și societatea civilă, păstrează o tăcere suspectă; prima instituție deoarece n-are niciun interes să se devoaleze sublima inutilitate sau inaderență la public a celor 12 ani irosiți aiurea, iar institutele de sondare socială nu par să aibă competența organizării și derulării unui asemenea demers investigativ. Prin forța împrejurărilor, am avut ocazia să discut cu mulți profesori de religie care mi-au confirmat ceea ce se vede cu ochiul liber în societate, și anume preponderența unui analfabetism religios crunt. Nu-mi este teamă să estimez că majoritatea covârșitoare a absolvenților de liceu n-are nici cel mai vag habar despre elemente ecleziologice fundamentale sau principii elementare ale credinței creștine. Amestecul năucitor de crezuri, care mai de care mai aiuritoare ale românului, combinând elemente de new-age, yoga, cultul morților, voo-doo, magie albă-neagră etc., este vizibil într-o societate care se pretinde creștin ortodoxă și tradiționalistă. Nici cu unii profesori de religie lucrurile nu stau mai optimist: unul m-a întrebat candid dacă în biserica catolică există cultul Sfintei Fecioare Maria sau dacă catolicii au icoane.

Despre cum arată o societate în care se experimentează de câteva decenii această programă școlară ce conține 12 ani de așa-zisă religie, nu mai este nevoie să comentez. Analfabetismul religios este probat prin practicarea agresivă a formalismului în detrimentul fondului și printr-o superstițiozitate care îmbracă forme grotești. În țara în care recent s-au construit sute de biserici (din ce în ce mai goale), unde majoritatea politicienilor practică bigotismul cel mai abject și în care biserica majoritară dispune, în disprețul flagrant al Constituției, de puteri nemăsurate, toată lumea se văicărește că nu e lăsată să creadă și să-și păstreze „valorile” și „tradițiile”. Dispunem, în schimb, de habotnici manipulatori, de isuși de carton și bufoni mesianici susținuți cu urlete și steaguri dacice, cu însemne fascist-legionare, de intelectuali pururea ofensați și indignați, de influensări care ar vrea să transforme tot circul acesta într-o teocrație de secol XIV. Creștinismul nu poate sucomba decât din interior, istoria bisericii paleocreștine demonstrează acest lucru. Niciodată instituția ecleziastică n-a fost mai puternică decât în perioadele de prigoană, respectiv niciodată n-a fost mai coruptă decât atunci când s-a coalizat cu autoritățile seculare și statul laic. O privire detașată asupra societății noastre ar descoperi că cei mai nesuferiți și mai ipocriți dintre subiecți sunt tocmai acești mărturisitori de circumstanță ai credinței creștine. Niște ipochimeni desfigurați de ură alături de care niciun creștin cumsecade nu ar dori să-și petreacă veșnicia.

Ultima explozie de bigotism, izbucnită pavlovian, o reprezintă recenta indignare cu privire la piesa „Proroocul Ilie” jucată pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale. Asistăm la reacția dezolantă a BOR, susținută de înjurători de mame precum ilustrul teolog Neamțu, om de cultură așezat în fruntea unei comisii de cultură, dar și de o serie de politicieni și intelectuali conservatori. Chiar dacă ar fi fost o blasfemie, în raport cu exigențele vreunei confesiuni religioase, o asemenea izbucnire de ură în spațiul public, în numele Dumnezeului iubirii, este oricum neavenită. Numai că, înfierata piesă, departe de a fi un atac împotriva credinței creștine autentice, este o caricatură a unora ca acești agramați incapabili să citească și să înțeleagă un rând dintr-un text literar. Spectacolul, în regia lui Botond Nagy, are la bază un caz documentat istoric, și anume povestea lui Eliasz Klimowicz, un autoproclamat profet din Polonia interbelică, care a fondat o comunitate eclezială disidentă, fiind declarat eretic de către biserica oficială (un soi de Maglavit în variantă leșească). Textul piesei explorează acest studiu de caz al fanatismului religios, nefiind un demers defăimător la adresa religiei. Avem de a face cu dramatizarea unui fenomen sociologic recurent, piesa aparținând, conform lui Radu Oltean, „genului teatrului social, critic și reflexiv – o tradiție artistică veche și legitimă în Europa”. A fost de ajuns ca Patriarhia română să „ia act cu mâhnire de utilizarea simbolurilor religioase”, ca șleahta de naționaliști, suveraniști, putiniști, neofasciști și ortodoxiști să se manifeste cu un reflex de gloată însetată de sânge. Plecarea d-lui Bănescu de acolo se resimte dureros, BOR reintrând pe făgașul bine-cunoscut al indignărilor simandicos-pompoase.

Ar fi fost notabil să vedem cum BOR dimpreună cu intelectualii ei rasați și ofensați din oficiu să se dezică tocmai de acele elemente din societate care sunt ilustrate în piesa sus-menționată. Să condamne public fariseismul politic, utilizarea credinței în propaganda electorală, filetismul abject, putinismul ce colcăie în atâtea așezăminte ecleziale ortodoxe și bigotismul ca atare. Nu în ultimul rând, printr-o voce calmă și avizată, biserica ar putea lămuri pe analfabetul religios că Dumnezeu nu se ofensează, nu poate fi ofensat și nici atins de isteria naționalistă, prin urmare, n-are nevoie de ultrași care să mânuiască bâta pentru EL; exemplu cel mai grafic ar putea fi chiar pacea serenă a lui Isus atunci când își contempla poporul „credincios” alegându-l pe Baraba, drept lider spiritual și politic. Dumnezeu nu se regăsește în schema indignărilor noastre de ocazie și se sustrage, discret, din ecuațiile pseudo-teologice care vor să-L proiecteze.

Atitudinea și vocabularul recent demisului președinte al Comisiei pentru cultură ilustrează pe deplin „reușita” implementării celor 12 ani de învățământ religios al școlii românești.

Adrian Dragoș Defta