Editorial. ROMÂNIA INSTRUITĂ

Mă feresc să scriu despre ce ne „arde”: tensiunea de la granița ucraineană (avînd corolarul prețurilor la energie și alimente) și pandemia, pentru că asupra ambelor plutește o așa ceață de dezinformări că nu se poate vedea nimic. Nu te poți orienta. Așa că aleg o chestiune cu bătaie mai lungă. Nu știu dacă din întîmplare sau premeditat, Radio Actualități a dedicat învățămîntului, într-o zi trecută, două principale calupuri de emisie. La Probleme la zi, de după ora 12, s-a discutat despre obsesiva problemă a modernizării școlii românești. Aș fi analizat aceste stereotipuri ale „școlii fără clase”, libere, fără stres, fără teme șamd. Incriminată fiind școala tradițională, rigidă și plină de inutilități. Numai că, imediat, în reportajele de după-amiază, s-a vorbit despre violența din școli. A fost ca un lighean de apă rece aruncat peste un cap înfierbîntat. Cum să vorbești despre învățămînt modern cînd copiilor le e frică să vină la școală? Blamatul învățămînt vechi nu avea nevoie de trupe de jandarmi pe lîngă școli. Și nici nu se pomenea ca părinții să-și aducă odraslele la școală, ar fi rîs toți copiii de tine să fii adus de mînuță. Care e progresul?

Cînd, acum vreo 15 ani, începuse voga introducerii camerelor de supraveghere în școli, am fost printre puținii care au fost împotrivă și lumea m-a privit ca pe un ciudat. Acest generalizat Big Brother marchează un capital eșec educațional, nu un progres. Înseamnă renunțarea de bună voie la libertate pentru o iluzorie „siguranță”. Înseamnă a educa întru supunere. În lume, nu în primul rînd la noi. Cert este că, din motive pe care nu le pot amănunți aici, școala blamată de pe vremuri era mult mai sigură. Și mai eficientă. Să-mi explice specialiștii în educație (bine observa Nicolae Manolescu că le e rușine să-și spună profesori) cum se explică acest straniu fenomen… O doamnă psiholog a observat cu onestitate că problema este a copiilor care nu au cu ce se încălța sau ce mînca pentru a veni la școală. Nu că unul îl poreclește pe altul „grasu” adaug eu. Acesta este marele eșec al școlii românești. Restul sînt vorbe goale și enorme sume cheltuite aiurea pe „seminarii” și „cursuri de perfecționare” cu nume sofisticate. Grăbită să importe fără simț critic (în timp ce proclamă sus și tare tocmai că educă spiritul critic) modele și meme externe, nu să creeze caracter, coruptă pînă la măduvă, școala a eșuat.

Revin la primul calup. El ne-a propus idealul școlii în care se învață tot mai puțin sub pretextul că se învață numai ce e util. Al școlii în care copilul e educat să se simtă mereu în pericol și că e buricul intangibil al lumii, căruia i se cuvine totul. Al școlii ca joacă, fără muncă, fără teme. S-au dat exemple de școli private văzute ca un ideal. Dincolo de toate himerele pedagogice care sună foarte frumos în cuvinte și dau rezultate proaste în realitate, niciunul dintre vorbitori nu a avut însă curajul să spună un lucru simplu: că școlile acelea nu sînt deloc democratice, ci îi costă pe părinți un tășcălău de bani și că marea problemă a școlii de stat nu e atît curricula, ci examenul final. Degeaba îți impui tu să încurajezi „gîndirea originală” (alt stereotip, nu toți oamenii sunt făcuți să gîndească original, și apoi acest tip de gîndire nu apare decît în urma acumulării unei cantități impresionante de cunoștințe) dacă funestele grile de examen sunt de o stupiditate co(s)mică. Mai ales la obiectele care ar permite puncte de vedere: literatură, istorie, filosofie. Ferească Darwin să vii cu o interpretare care nu e în barem! Nu iei punctajul. S-a întîmplat chiar la matematică, cu elevi isteți care au găsit alte rezolvări ale unei probleme decît cele din barem. Acesta este blestemul școlii românești, sfîntul Barem! Rigiditatea într-un sistem de un birocratism monstruos care teoretic spune că educă întru flexibilitate.

Moderatorul nu a pus întrebarea esențială, și niciunul dintre invitați nu a răspuns de la sine: de ce, după trei decenii de reforme bramburite, avem cea mai mare rată de analfabetism și cel mai mare abandon școlar. De ce? O autoanaliză lucidă a premiselor teoretice, antropologice, filosofice ale acestor reforme ar lămuri ceva din mister. Dar cei care le „implementează” doar predică spiritul (auto)critic. În rest, numai lozinci. Nimeni nu discută serios despre raportul dintre instrucție și educație. E un paradox aici, lumea se plînge că tineretul de azi „nu este educat”. Ministerul de specialitate se numește însă „al educației”, dovadă involuntar sinceră a faptului că instrucția, adică învățarea este eliminată din preocupări. Și, paradoxal, asta duce tocmai la dispariția educației. Ne uităm la sistemele de învățămînt din țările avansate (și ele decăzute din motive ideologice, dar funcționînd încă bine în virtutea tradiției): ele produc încă elite, chiar dacă idiocrația sufocă și acolo meritocrația. Dar fenomenul nu are nici pe departe dimensiunile apocaliptice de la noi. Acolo, totuși, vedem școli de o rigurozitate impecabilă și valori morale și intelectuale bine conservate. Eșecul școlii românești este unul al premiselor teoretice, al resurselor umane și materiale, al lipsei de perspectivă. Pur și simplu nu știm pentru ce fel de lume îi pregătim pe copii. Și atunci sîntem ca un orb mergînd pe sîrmă, deasupra prăpastiei. La un liceu din Ploiești, elevii au pus de un grătar în clasă. Despre ASTA este reforma.

Prof. dr. Christian Crăciun