La 19 septembrie 1916, viața generalului Berthelot, care conducea un grup de divizii franceze aflate în refacere pe frontul din nordul Franței, lângă Soissons, avea să se schimbe pentru totdeauna, căci un telefon primit de la superiorul său avea să-l scoată din anonimatul în care se zbătea în cadrul ierarhiei militare franceze, destul de stufoasă și atunci, având să-l arunce în cealaltă parte a contintentului. Berthelot fusese desemnat să conducă Misiunea Militară Franceză de pe frontul românesc. Berthelot a scris foarte mult despre evenimentele în care a fost implicat, însă cititorul român, pe bună dreptate, este interesat de rolul său cheie pe care l-a jucat pe frontul românesc.
Fericită și inspirată este intercalarea de către editorul cărții [1], istoricul american Glenn E. Torrey, între notațiile sale mai oficiale, a scrisorilor trimise cu mare regularitate, în Franța, cumnatei sale, în care Berthelot este mult mai uman si coroziv.
Fericită și inspirată este intercalarea de către editorul cărții [1], istoricul american Glenn E. Torrey, între notațiile sale mai oficiale, a scrisorilor trimise cu mare regularitate, în Franța, cumnatei sale, în care Berthelot este mult mai uman si coroziv.
Venit în România la jumătatea lui octombrie 1916, generalul Berthelot și-a luat rolul în serios imediat, într-o primă fază analizând situația fronturilor unde era dispusă Armata Română, unul uriaș având în vedere că acoperea aproape toate frontierele Vechiul Regat (mai puțin granița cu Imperiul Țarist). Berthelot a făcut prima inspecția adevărată în Prahova: „2 noiembrie. Merg astăzi să văd valea superioară a Prahovei. Plecare la ora 8, prin Ploiești, Câmpina, Comarnic. Sosire la Sinaia la ora 11, pe o ceață deasă, unde sunt întâmpinat de generalul Văitoianu (…) Trupele sunt epuizate, întrucât sunt permanent expuse, și efectivele lor sunt foarte reduse. Mergem împreună la postul de comandă, instalat într-o uzină, la intrarea în Bușteni [probabil fosta fabrică de hârtie, recent demolată pentru a se ridică un hypermarket-n.m]. În acest moment se dau lupte în Azuga, dar controlăm încă ambii versanți ai văii, iar atâta vreme cât cele două flancuri sunt păstrate, inamicului îi e imposibil să înainteze”.
 |
| Berthelot la Câmpina, 1919. Sursa foto: Facebook/ Istorie Românească în Fotografii |
Treptat, din octombrie 1916 până în primăvară anului 1917, Misiunea Franceză a căpătat amploare fiind formată din 430 de ofiţeri şi 1.500 de subofiţeri şi soldaţi, acoperind toate armele (inclusiv aviatori sau tehnicieni), adminsitrând chiar și un spital militar unde de altfel personalul francez a cunoscut și pierderi umane datorită contractării febrei recurente sau tifosului exantematic ce făceau ravagii în rândul trupelor, dar și al populației civile din Moldova suprapopulată. Berthelot își exercita simțul critic dezvoltat, chiar și pe propria noastră piele. „Oriunde în România, parcă ne aflăm într-un colț din Franța, pentru că se vorbește franceză în mod curent. Nu există niciun orășel, cât de mic, unde să nu găseșți pe cineva care să te înțeleagă și care să-ți răspundă (…) Toată lumea bună a trăit mai multă vreme la Paris sau Nisa; viața le părea ușoară și înțeleg că sunt surprinși că războiul le cere asemenea eforturi. În sfârșit, sunt foarte vorbăreți și este greu să-i faci să păstreze un secret. Altfel, sunt absolut fermecători”.
Însemnările sale sunt încontinuu critice la adresa rușilor care s-au remarcat într-o primă fază pe frontul românesc doar prin retrageri. În ianuarie și februarie 1917, Berthelot chiar a întreprins două lungi călătorii în Rusia, aflată în prag de descompunere, la Statul Major Imperial Țarist (STAVKA) pentru a pleda cauzele Armatei Române și ale Guvernului Român, supus presiunii ruse pentru a deplasa marile unități române în sudul Rusiei, idee cu care Berthelot nu era deloc de acord. Virulenţa lui a fost și taxată de un înalt ofițer rus: „Dar sunteți mai român decât românii”, o remarcă ce i-a plăcut lui Berthelot și pe care tot o repetă. „În Rusia se face simțită o adevărată neliniște politică care ar putea foarte bine să conducă la o criză, chiar mai repede decât am crede”, scria generalul francez acasă.
Numai decidenții ruși nu-și dădeau seama că stăteau pe un vulcan. În mai 1917, generalul francez a întreprins o a treia călătorie oficială în Rusia, prima în noile condiții revoluționare, cu același obiectiv precum în celalalte: încercarea de a convinge noile autorități să sprijine România și, mai ales, Armata Română refăcută, dar care avea nevoie disperată de armament, muniție și hrană, care toate tranzitau imensul spațiu cuprins de spasmele revoluționar-anarhice rusești.
La 4 mai 1917, el scria că s-a instalat în Palatul de Iarnă, de unde observa cu curiozitate situația din oraș, capitala Rusiei: „Noi și numeroase manifestații în stradă: discuții, pumni și lovituri de bastoane, trecerea camioanelor pline cu soldați înarmați, care fac ca dezordinea să crească, drapele smulse și călcate în picioare, un adevărat dezastru!” Pe măsură ce situația din Rusia se degrada și atitudinea lui față de ruși devine din ce în ce mai critică, nu doar datorită condițiilor imposibile pe care le impunea României, dar și pentru că prăbușirea Frontului Oriental a eliberat sute de mii de militari germani care puteau (și au fost) folosiți în nordul Franței.
Numai decidenții ruși nu-și dădeau seama că stăteau pe un vulcan. În mai 1917, generalul francez a întreprins o a treia călătorie oficială în Rusia, prima în noile condiții revoluționare, cu același obiectiv precum în celalalte: încercarea de a convinge noile autorități să sprijine România și, mai ales, Armata Română refăcută, dar care avea nevoie disperată de armament, muniție și hrană, care toate tranzitau imensul spațiu cuprins de spasmele revoluționar-anarhice rusești.
La 4 mai 1917, el scria că s-a instalat în Palatul de Iarnă, de unde observa cu curiozitate situația din oraș, capitala Rusiei: „Noi și numeroase manifestații în stradă: discuții, pumni și lovituri de bastoane, trecerea camioanelor pline cu soldați înarmați, care fac ca dezordinea să crească, drapele smulse și călcate în picioare, un adevărat dezastru!” Pe măsură ce situația din Rusia se degrada și atitudinea lui față de ruși devine din ce în ce mai critică, nu doar datorită condițiilor imposibile pe care le impunea României, dar și pentru că prăbușirea Frontului Oriental a eliberat sute de mii de militari germani care puteau (și au fost) folosiți în nordul Franței.
Sfârșitul anului 1917 este marcat de Bertehlot în memorii sau corespondență de menționarea situației tensionate dintre românii liberi și agitatorii bolșevici, care riscau să distrugă fragilul echilibru din Moldova. Însă descompunerea imensei armate țariste nu avea cum să nu afecteze frontul românesc, care era compus nu numai din cel din sud, de la Mărășești-Nămoloasa-Galați, dar se întindea pe crestele Carpaților Orientali și urca înspre Bucovina (pe care rușii o abandoanseră în urmă ofensivei ratate Brusilov din vara lui 1917) și de aici spre nord. Tot ceea ce puteau face autoritățile române, depășite de evenimente, era să mențină cât de cât ordinea, arestând trupele bolșevizate, dezarmându-le sau facilitându-le tranzitul spre Rusia prin Basarabia. Peste tot, acestea erau predispuse la jafuri, crime și violenţe. Berthelot se lega de iluzia constiturii unor forțe armate în sudul fostului Imperiul Țarist, care să continue lupta împotriva forțelor Puterilor Centrale, alături de cele 15 divizii române, în ideea de a menține pe front cât mai multe trupe germane. Se agăța de iluzia regimentelor cehe, sârbe sau a forțelor armate ale Ucrainei naționaliste, toate niște himere, căci nu puteau face față forțelor combinate germano-austro-ungare. Pe 31 decembrie 1917 notează: „Ultima zi a acestui an este încă și mai puțin strălucită decât ultima din 1916, pentru că veștile de pe front sunt în continuare proaste. Indisciplina domnește peste tot și rușii părăsesc complet tranșeele. Va trebui să le ordonăm cumva retragerea, altfel nu vor lăsa decât ruine peste tot pe unde vor trece”. Berthelot nu era prea fericit de intrarea trupelor române în Basarabia în ideea de a nu-i antagoniza și mai mult pe ruși, chiar dacă recunoaște caracterul românesc al provinciei și faptul că fusese preluată de ruși utilizând forță. Descrie în detaliu evenimentele tulburi de la începutul anului 1918 care au dus la semnarea Păcii de la București. Evident că nu-i conveneau tratativele de pace și ar fi preferat ca România să reziste, argumentul său fiind făptul că germanii oricum retrăseseră de pe front câteva divizii, dar și artileria grea, trimise pe frontul din Italia sau din nordul Franței (de unde însă puteau fi la fel de repede rechemate). Se remarcă optimismul de fier al lui Berthelot, care la 9 martie 1918, în ajunul plecării personalului Misiunii spre Franța prin Rusia, declara unei delegații parlamentare române, condusă de
Nicolae Iorga: „Orice ar fi, războiul nu este încheiat. Acolo, pe frontul occidental, noi îl vom duce până la capăt. Iar acest capăt este, poate, mai puțin îndepărtat decât se crede. În acest moment armătura germană este numai o fațadă în spatele căreia nu se mai află nimic. La prima crăpătură, totul se va prăbuși. De aceea, nu va spun adio, ci la revedere!” Cele cinci trenuri ale Misiunii Franceze au traversat Basarabia, unde militarii români le-au dat onorul, spre Odesa, unde era haos, comitetul revoluționar bolșevic părăsind marele port în fața iminentei intrări a germanilor. Totuși, bolșevicii nu au fost prea dușmănoși, probabil fiind fericiți să scape de francezi. Garniturile erau înarmate cu două mitraliere, fiecare militar francez având arma din dotare și o mie de cartușe. În plus, fiecare tren avea un trezorier care avea câțiva saci cu ruble pentru a-i mitui pe revoluționari și pentru a cumpără hrană proaspătă. Ajungând la Moscova, Berthelot s-a plimbat prin Moscova, unde ar fi primit și oferta lui Troțki de a rămâne în Rusia, pentru a organiza Armata Roșie, propunere pe care Berthelot a refuzat-o cu indignare. La sfârșitul lunii martie, convoaiele au ajuns la Murmansk, de unde militarii francezi au fost transporaţi cu navele spre Newcastle, în Anglia, ajungând în portul francez Le Havre la 7 mai 1918.
Nicolae Iorga: „Orice ar fi, războiul nu este încheiat. Acolo, pe frontul occidental, noi îl vom duce până la capăt. Iar acest capăt este, poate, mai puțin îndepărtat decât se crede. În acest moment armătura germană este numai o fațadă în spatele căreia nu se mai află nimic. La prima crăpătură, totul se va prăbuși. De aceea, nu va spun adio, ci la revedere!” Cele cinci trenuri ale Misiunii Franceze au traversat Basarabia, unde militarii români le-au dat onorul, spre Odesa, unde era haos, comitetul revoluționar bolșevic părăsind marele port în fața iminentei intrări a germanilor. Totuși, bolșevicii nu au fost prea dușmănoși, probabil fiind fericiți să scape de francezi. Garniturile erau înarmate cu două mitraliere, fiecare militar francez având arma din dotare și o mie de cartușe. În plus, fiecare tren avea un trezorier care avea câțiva saci cu ruble pentru a-i mitui pe revoluționari și pentru a cumpără hrană proaspătă. Ajungând la Moscova, Berthelot s-a plimbat prin Moscova, unde ar fi primit și oferta lui Troțki de a rămâne în Rusia, pentru a organiza Armata Roșie, propunere pe care Berthelot a refuzat-o cu indignare. La sfârșitul lunii martie, convoaiele au ajuns la Murmansk, de unde militarii francezi au fost transporaţi cu navele spre Newcastle, în Anglia, ajungând în portul francez Le Havre la 7 mai 1918.
Mai puțin sau deloc cunoscută este cea de a două misiune pe care Clemanceau i-a încredințat-o lui Berthelot în octombrie 1918 (nici nu se întorsese bine). Berthelot s-a aflat în subordinea generalului Franchet D’Esperey (cu care nu s-a înțeles deloc, criticându-l de nenumărate ori), care îi luase locul ineficientului general Sarrail la comanda armatelor Antantei din Grecia de Nord, ducând în septembrie 1918 la scoaterea Bulgariei din război, în urma unei ofensive susținute. Berthelot a luat trenul prin Italia (profitând să viziteze Roma), iar de la Taranto s-a îmbarcat pe o navă de război franceză care l-a dus la Salonic, de unde Berthelot făcea planuri de intrare în acțiune și de resuscitare a României. În acest sens a fost organizată și o legătură aeriană cu Iașiul, iar Berthelot își pregătea discursurile triumfătoare. Într-un fel, era o revanșă în stil mare față de plecarea precipitată care avusese loc în primăvară. Pentru puțin timp și-a stabilit cartierul general la (Veliko) Târnovo, fiindu-i trecute în subordine diviziile franceze. La 11 noiembrie 1918, Dunărea a fost traversată de trupele franceze la Nicopole și Șistov, ocupând Turnu Măgurele și Giurgiu, în fața unei rezistențe germane reduse. Mackensen se pregătea să părăsească în viteză România spre Ungaria și Germania. Avea să fie arestat în Ungaria împreună cu întreaga sa armată. Ajuns la Giurgiu, Berthelot a fost primit cu ovații de populația românească. Atitudinea sa pro-românească a fost hotărâtoare și într-o altă privința: bulgarii nu dădeau semne că s-ar retrage din Dobrogea, chiar dacă ceruseră armistițiul, fiind o țară învinsă.
Berthelot le-a înaintat un ultimatum prin care să părăsească întreaga Dobroge până la 3 decembrie. „Dacă nu, îi vom forța cu lovituri de tun”. Descrie cu lux de amănunte cumnatei sale intrarea în București și paradă militară de la 1 decembrie 1918, când s-a aflat la dreapta regelui. Din notațiile sale se poate remarca satisfacția de a fi asemeni unui vicerege napoleonian, având o rază de acțiune, teoretică mai degrabă uriașă (sudul Rusiei, Odesa, Dobrogea, Ungaria) chiar dacă forțe militare foarte modeste. La 15 decembrie, Berthelot a intrat triumfător, în fruntea unui regiment francez și în Iași, continuând vizitele de observare la Timișoara și Arad, în Banatul disputat acum atât de sârbi cât și de români. Apoi a urcat spre Oradea, Satu Mare, Cluj, Aiud Albă Iulia, Sibiu peste tot întâmpinat cu ovații și flori de populația românească, cu speranță de oficialitățile maghiare („oamenii ăștia încă nu realizează faptul că au fost bătuți” îi scrie el cumnatei sale la 3 ianuarie 1919).
Berthelot le-a înaintat un ultimatum prin care să părăsească întreaga Dobroge până la 3 decembrie. „Dacă nu, îi vom forța cu lovituri de tun”. Descrie cu lux de amănunte cumnatei sale intrarea în București și paradă militară de la 1 decembrie 1918, când s-a aflat la dreapta regelui. Din notațiile sale se poate remarca satisfacția de a fi asemeni unui vicerege napoleonian, având o rază de acțiune, teoretică mai degrabă uriașă (sudul Rusiei, Odesa, Dobrogea, Ungaria) chiar dacă forțe militare foarte modeste. La 15 decembrie, Berthelot a intrat triumfător, în fruntea unui regiment francez și în Iași, continuând vizitele de observare la Timișoara și Arad, în Banatul disputat acum atât de sârbi cât și de români. Apoi a urcat spre Oradea, Satu Mare, Cluj, Aiud Albă Iulia, Sibiu peste tot întâmpinat cu ovații și flori de populația românească, cu speranță de oficialitățile maghiare („oamenii ăștia încă nu realizează faptul că au fost bătuți” îi scrie el cumnatei sale la 3 ianuarie 1919).
Rândurile scrise în 1919 denotă preocupararea din ce în ce mai mare față de războiul civil din Rusia. Francezii contau și pe sprijinul militar românesc pentru a interveni în Ucraina, ceea ce nu s-a mai întâmplat având în vedere că forțele românești nu puteau fi dispersate în atâtea locuri (Transilvania, Dobrogea, nordul Bucovinei, Basarabia unde asigurau paza și protecția împotriva bandelor bolșevice). Francezii ocupaseră Odesa, pe care Berthelot a vizitat-o și se afla în legătură cu Denikin, care începuse lupta împotriva lui Lenin, dar avea nevoie de ajutor francez. Însă și trupele franceze au început să fie contaminate de virusul bolșevic, fiind și sătule de război (în 1919). Berthelot a fost rechemat în Franța în a doua jumătate a anului 1919, fiind numit guvernatorul Metzului, reluat de la germani și comandant suprem al Lorenei, implicându-se în reintegrarea acestei provincii în Republica Franceză. În 1922 a devenit guvernatorul Strasbourgului. A menținut până la moartea sa, care a survenit în 1931, legături foarte apropiate cu cea de-a doua sa patrie, România. Care l-a onorat, numindu-l membru al Academiei Române, oferindu-i și o moșie în Transilvania în satul hunedorean Fărcădin, care a adoptat și menținut numele său până astăzi, fiind considerată o curiozitate de către francezi. În testament, a donat moșia Academiei pentru a se institui burse pentru tinerii ofițeri români care doreau să studieze în Franța. Berthelot a fost îngropat la Nervieux, toate ziarele din România marcând, cu mare tristețe, evenimentul.
Codruţ CONSTANTINESCU
[1] Memorii si corespondenta 1916-1919 Editura Militara, București, 2018
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!