Povestea cizmarului care a încălțat toată Câmpina

Nicolae Badea sau nea Nicu, cum îl știu toți, are 68 de ani și practică o meserie aflată pe cale de dispariție. Cu o vechime de 50 de ani în câmpul muncii, ca cizmar, a creat de la A la Z peste 500 de perechi de pantofi, majoritatea bărbătești. Însă vremurile acelea au apus de mult… Încă mai vine la serviciu, zi de zi, în atelierul din Câmpina, dar nu se știe pentru cât timp.

Nea Nicu este printre puținii cizmari care au mai rămas la noi în oraș și singurul care are program zi de zi, de opt ore. În fiecare dimineață, la 8:30 deschide atelierul aflat vizavi de Parcul Regele Mihai, la etajul I, gata să primească primii clienți. Doar să vină! De la an la an s-au tot împuținat. La fel și cizmarii… „Nu mai sunt meseriași ca altădată. Când am ieșit la pensie, conducerea cooperativei m-a rugat să mai rămân că altfel închide unitatea. Am zis să mai servim lumea. Nu prea e de lucru, dar vin de plăcere“, explică el ușor mâhnit.

Sunt zile în care nea Nicu nu are nimic de lucru, dar nu-i place să stea degeaba – împletește curele din piele, mai crează o sanda pentru femei pe care s-o pună în vânzare sau o pereche de pantofi după gustul lui, pentru el însuși. 

De altfel, nea Nicu demontează cu succes mitul potrivit căruia cizmarul n-are cizme. El nu a mai cumpărat o pereche de pantofi din magazin de când a învățat meserie – nici el, și nici familia sa. Își aduce aminte cu drag de prima pereche de încălțăminte pe care și-a făcut-o special pentru el, ajutat de meșterul său, pe vremea când încă era ucenic. „Erau pantofi cu elastic în părți, cu liră. Ce mare m-am dat eu atunci! Cine mai avea așa ceva? Se purtau pantofi de lac cu toc conic, diferite modele. Cine avea în picioare? Eu și fratele meu. Se mai cumpăra din comerț ceva?“, spune el mândru că și-a încălțat toată familia. Bineînțeles, după aceea a croit o sumedenie de pantofi și pentru soția sa. „Nu purta oricine ce avea ea, ce culori, ce lacuri, unele sidefate…“, amintește el.

A fi cizmar este o artă și o știință, deopotrivă, pe care nea Nicu a învățat-o de la 14 ani cu conștiinciozitate. Nu a fost visul lui de copil să devină cizmar, dar așa i-a fost menit, mărturisește el cu nostalgie. „Soarta m-a dus la cizmărie pentru că am umblat prea mult desculț“, spune el scurt pe doi, zâmbind. „Sunt din Telega. Părinții mei nu aveau posibilități financiare și am zis că mă fac șofer, strungar. Mama voia să dau la liceu, dar eu m-am gândit la banii lui tata, că avea salariu de 800 de lei“, adaugă el. Apoi continuă: „Am vrut să dau la Mecanică Fină la Sinaia, la o școală profesională, dar m-a respins la vizita medicală. Au zis că sunt prea mic și nu ajung la strung. Am plecat de acolo plângând. Am zis să dau în toamnă la liceu, la Electrotehnică (n. r. Energetic în prezent), dar între timp un coleg intrase la cizmărie. M-a strigat toată ziua din deal ca să-mi zică să vin și eu“, povestește el.

 

Nu a fost atras de la început de meserie, considerând că cizmarii sunt niște cârpaci, dar când a aflat că poate făuri de la zero o pereche de încălțăminte și-a pus în cap că asta vrea să învețe. Nici mama și nici fratele lui mai mare, care era la profesională la Bușteni, nu au fost de acord, dar nea Nicu a fost încăpățânat. „Mama mi-a spus să nu fac prostia asta, dar n-a scăpat de mine. Am luat-o, am venit la Câmpina și m-am înscris la cooperativă ca ucenic în cizmărie“, punctează el. Meseriașul își amintește că pe vremea aceea, în 1967, sediul cooperativei era într-o clădire frumoasă care a fost dărâmată în comunism, pe locul unde acum se află cofetăria de pe centru, vizavi de Milia. „Era acolo un șef de cadre mititel care m-a întrebat dacă îmi place cizmăria. Am zis că nu, că am venit ca să fiu și eu pe aici. Și mi-a spus: Dacă îți place și înveți meseria, ai să vezi tu ce pantofi ai să porți. Am semnat contractul și pe 15 septembrie am început școala“, spune el. Timp de trei ani a fost ucenic, împreună cu alți cinci colegi, inclusiv vecinul din Telega. Fiecare a învățat meserie de la câte un meșter, însă nea Nicu este singurul din promoția sa care nu s-a lăsat de cizmărie. „Am picat pe mâna unui meseriaș foarte bun, Dragomir Gheorghe. Nu-l uit niciodată – era foarte bun meseriaș și foarte exigent. Am făcut o lună de teorie la Ploiești și apoi am venit în atelier la Câmpina, la cooperativă“, își amintește el. Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când practică cizmăria, având calificarea de tălpuitor, deși curios din fire, nea Nicu s-a specializat și în cea de rihtuitor (n.r. cel care face fețele de pantofi). „Trebuie să ai răbdare și un pic de imaginație ca să faci un pantof, o gheată, o geantă. Mulți zic că e simplu, dar e o meserie complicată și migăloasă“, punctează el.

Ca ucenic era plătit cu 500 de lei de cooperativă, având un contract pe 5 ani. Își amintește cu nostalgie cât de mare era organizația care, de la 3.000 de angajați, a ajuns ca acum să aibă mai puțin de 30. Aici lucrau diverși meseriași: croitori, frizeri, coafori, mecanici, ceasornicari, oameni care încărcau brichete și reparau umbrele. 

Cizmarului i-a plăcut să migălească, să creeze, să câștige bani frumoși. „Până să moară, mama mi-a spus: Nicule, când te-ai dus tu la cizmărie eu credeam că tu o să fii cel mai sărac. Dar eu cu banii m-am jucat! Am și muncit! E o meserie foarte bănoasă. Eu lucram la cooperativă și luam 2-3.000 de lei, dar mai lucram și pe acasă. N-aveam timp să mă plimb. Eram omul care lua 6-7.000 de lei pe lună“, subliniază meșterul. 

Ce a fost cel mai greu să învețe? Cizmele militare care se făceau după anumite protocoale. „Nu se lipeau, coseai la ele de colo până colo până te dureau degetele. Și meșterul îmi zicea să dau mai repede, să nu ies moale ca el. Și am ieșit mai iute“, amintește el bucuros și mândru totodată că a reușit să-și întreacă profesorul, lucrând și bine, și repede. „Eu cred că am încălțat Câmpina toată. Făceam 40-50 de perechi pe lună, pe când alții făceau 20. E vorba de viteză. Stăteam și peste program dacă era de lucru. Cei din atelier îmi ziceau Tractorașul. Când rămâneam în concediu lăsam rafturile pline. Când se goleau, ceilalți cizmari nu-și făceau griji – Las că vine Tractorașul și se umplu iar“, povestește el nostalgic. Nea Nicu nu stătea degeaba nici în timpul liber. Seara, când se ducea cu vaca la păscut, își lua de lucru cu el. „Aveam gentuța mea cu tipare, piele, cuțitul, ciocănelul și un geam. Vaca era legată cu sfoară lungă, aveam un scăunel de pescuit, o bucată de lemn și croiam. Făceam două perechi de fețe, acasă doar le coseam. A doua zi le luam la atelier și le tălpuiam“, detaliază el. 

La 26 de ani a fost făcut șef de unitate, dar după 6 luni a renunțat, văzând că are un salariu mai mic decât înainte, când făcea pantofi. La un moment dat, ba chiar a plecat de tot din cooperativă, cu gândul să lucreze ca particular. S-a angajat în Turnătorie ca să-și asigure și un salariu, dar după o singură zi a demisionat. „Știi ce praf era acolo? Mă băgase la curățătorie. Stăteam pe o roată de fier și-mi făceam un calcul și am zis: Prost mai sunt! Din luxul ăla de acolo de la mine să vin aici!“. Așa că s-a întors în cooperativă unde a continuat să croiască teancuri de încălțăminte.

Chiar dacă a câștigat mulți bani și i-a pus la saltea ori la C.E.C., nea Nicu nu a ținut morțiș să facă avere. „Am luat o casă, am cununat, am botezat, am fost la mare, mi-am luat o motocicletă, am trăit foarte bine. N-am reușit să-mi iau mașină. Am avut banii strânși, dar a venit revoluția și au început să se devalorizeze. Până la urmă, prin ’95, cu 70.000 de lei am luat două covoare. Eu îi lăsam acolo, dar nevasta a zis să-i scoatem. Nu le-am folosit, le am și acum în sufragerie, după ușă. De câte ori le văd zic: Uite Dacia mea!“, povestește el râzând. 

Văzându-i succesul, fratele lui a devenit gelos, de aceea nea Nicu a hotărât să plece de acasă. „Aveam 30 de ani când mi-am luat casă de 100.000 de lei în Urleta. Am luat o paragină, dar am renovat-o, am făcut-o cu etaj, am acum tot ce îmi trebuie. Am avut noroc și de o soție bună cu care m-am căsătorit la 24 de ani, apoi am făcut o fetiță“, spune el, bucuros că are o familie împlinită. Mai mult decât atât, cizmarul s-a dovedit a fi și un bun comerciant. A profitat de cei șase cireși din curte, astfel încât vară de vară umplea câte o căruță de fructe pe care le vindea. „În 10 ani mi-am scos suta de mii pe care am dat-o pe casă“, spune el râzând. Totuși, mărturisește că tot la Telega se simte mai bine. Meșterește si pe acolo, la casa părintească, mereu câte ceva: o vitrină, un recamier, o terasă din lemn. De altfel, nea Nicu nu este doar un cizmar, ci un meseriaș priceput la toate. „Pot să fiu și sudor, și tinichigiu, și tâmplar, și electrician. Am reparat chiar și ceasuri. Stau și migălesc. Îmi place, dar fac pentru mine, nu pentru alții“, explică el. De mic copil, la orele de lucru manual, meșterea în lemn trotinete, sănii, lucra și la traforaj. „Tatăl meu a fost un om foarte dichisit și meseriaș. Ce vedeam la tata, făceam și eu. A avut patru clase, dar știa toate meseriile. Nu bătea tablă pe casă și nu suda, dar în rest făcea o ușă, o fereastră, o casă. Mama mea a fost casnică, dar era dichisită la cusut, făcea tot felul de carpete“, spune el cu mândrie. 

Cizmarul nu s-a lăsat de meserie nici măcar în armată unde, printre altele, era însărcinat cu repararea bocancilor. Și pentru că nu făcea față, comandantul îi trimitea câte doi soldați pe care să-i învețe și să-l ajute. Când s-a întors în cooperativă a devenit meșter pentru alți ucenici dornici să afle tainele meseriei. În toți acești ani, din mâinile lui au ieșit cel puțin 20 de cizmari. Din păcate, după Revoluție au venit tot mai puțini tineri în atelierul cooperativei. Nu mai erau atrași de meserie poate și pentru că nu mai erau remunerați. „În ’90 eram vreo 20 de cizmari în cooperativă. Câțiva ani a mai mers, apoi unii au ieșit la pensie, alții au plecat în alte domenii. Nici ucenicii nu mai erau așa mulți. Nu stăteau toți. Nu mai erau fonduri nici pentru noi care am început să fim plătiți prost. Au fost hoții mari!“, spune el acum mâhnit. Mai mult decât atât, nu s-au împuținat doar cizmarii, ci și clienții. „Au venit cu marfă din afară, second-hand-urile ne-au luat pâinea și nouă, și croitorilor, la toți!“, mai explică el.

La 1 ianuarie 2021 îi expiră contractul la cooperativă, iar nea Nicu nu știe dacă mai vrea să-l prelungească. „M-am plictisit plecând acasă, de 50 de ani, în fiecare zi. Am 68 de ani, cât o să mai trăiesc? Sunt blestemat să muncesc până mor?“, argumentează el. Însă cel mai tare este mâhnit că nu mai lucrează ca odinioară. „Am clienți pe jumătate. Vin pentru reparații – o cataramă, un flec, o pingea. Nu-mi cere nimeni pantofi pe comandă“, adaugă meșterul. O pereche de pantofi e gata în 12 ore și nea Nicu nu o vinde scump: 150-200 de lei. Cu toate acestea, nu e cerere. Nu reușește să vândă nici curelele din piele, atent împletite manual, chiar dacă nu costă mai mult de 20, 30 de lei. În pandemie, cât timp a stat acasă, a împletit mai bine de 80 de curele pe care acum nu știe dacă le va vinde. Însă nu pentru bani face ceea ce face. Chiar și acum, după 50 de ani, este entuziasmat să croiască încălțăminte de la zero. „Știi ce aș vrea să-mi fac, dacă aș găsi materiale? O pereche de pantofi cusuți, împletit, cum se purta odată, cum am învățat eu meserie. Pe atunci nu era prenadez, abia în ’70 s-a introdus“, spune el cu o sclipire în ochi. Chiar și pensionar, nea Nicu nu se lasă de meserie. Meșterul mai croiește pantofi pe comandă pentru familia sa și pentru cei 5-6 clienți de suflet pe care-i are și pe care nu i-a refuzat niciodată. Dar totuși rămâne un regret: „Meseria asta dispare. Cine să învețe? Ce să învețe? Și cine să-i învețe cizmărie?“.