Eseul lui Lucian Boia este a-normali faţă de norma europeană care contează şi la care oricum noi ne-am raportat neîncetat din 1800 încoace. Căci românii rareori s-au comparat cu Uzbekistan sau Burukina Faso faţă de care probabil că ar sta chiar bine la mai toţi indicatorii ci doar cu Occidentul înfloritor. „Maniera în care românii se joacă cu regulile, prefăcandu-se că le respectă, pentru a le ocoli mai bine, este de natură să-i exaspereze pe occidentali, care şi-au clădit civilizaţia tocmai pe fundamentul asumării şi respectării unui sistem de norme şi de reguli.”1În devălmăşia noastră politico-economică se face apel la reguli doar atunci când favorizează o tabăra sau alta. În fond, românii dau dovadă de ipocrizie căci, să fim serioşi, nimeni nu i-a obligat după 1800 să se raporteze constant şi obsesiv la Occident. Au ales în mod liber însă nu au dus până la capăt raţionamentul, s-au oprit, tipic romanesc, pe la jumătatea drumului, adoptând forme, proceduri, acquis dar stând mai uşor cu îndeplinirea lor.
Istoricul poate să-şi depăşească condiţia de simplu analist al trecutului şi are această datorie: să ofere diagnostice. Ce decizii bune au fost luate în trecut (de exemplu aducerea lui Carol I), dar şi care hotărâri nu au fost inspirate (cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără a trage un foc etc.). Ştim bine că Lucian Boia nu prefera comoda postură de istoric neutru şi neangajat, el având curajul de a oferi diagnostice necrutatoare.“Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în communism, şi lăsate complet în voia lor după 1989. Odată cu ieşirea din carcanul 2totalitar, s-a manifestat un soi de sălbăticie individualistă: o competiţie, fără reguli, pentru ocuparea scaunelor din faţă. N-au câştigat neapărat cei mai buni şi cei mai oneşti, iar câştigătorii, bine instalaţi, îşi promovează la rândul lor apropiaţii şi protejaţii. Dacă aşa stau lucrurile cu elita, masa populară nu are cum să se prezinte mai bine.”3Acum încercăm cu chiu, cu vai, să luptăm cu aceşti vechi demoni enuntaţi de Boia „corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşteniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor.(…) Obişnuinţa supunerii e de asemenea o moştenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de la ţăranul prea plecat în faţa boierului până la domnul prea plecat în faţa Înaltei Porţi. Supunerea generează şi strategii compenastoare: mai direct spus cum poţi să-l tragi pe sfoară pe cel căruia aparent i te supui. E un genul de rezistenţă pasivă mult mai frecventă la români decât rezistenţa pe faţa.”4. Există soluţii? Teoretic, da, evident…„Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cât mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea şi impostura de valoare. În lături! exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuşi România să o facă?”. Lucian Boia sugerează şi faptul că românii au fost de multe ori foarte aproape de a-şi îndeplini obiectivele (şi în 1918 chiar au reuşit acest lucru plenar, neaşteptat şi miraculos), de a occidentaliza cu adevărt ţara însă întotdeauna ţinta s-a îndepărtat iar românii „s-au înecat ca ţiganul la mal” astfel încât în loc să reducem diferenţele istorice care ne-au separat de Occident acestea s-au menţinut constant. Căci prosperitatea economică la noi durează foarte puţin, este, mai degrabă, conjucturală. Cel mai recent exemplu este creşterea economică din perioada 2000-2008 care a mai redus puţin din decalajele dintre România şi Europa Occidentală dar care a fost spulberată de criza economică internaţională. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în perioada interbelică, pentru că între 1933-38 economia România şi-a revenit din criza economică, având chiar un an de vârf în 1938 pentru ca toată această acumulare să se ducă pe apa sâmbetei în urma celui de al Doilea Razboi Mondial.
Nu ştiu dacă este neapărat un compliment, aceasta ţine şi de natura fiecărui individ în parte, dar uneori, citind cartea distinsului istoric bucureştean, te surprinzi râzând în hohote pentru că şi temele cele mai grave pot fi tratate cu umor. Doar suntem specialişti în a face haz de necaz. Una din posibilele concluzii ar fi că “Nu ajunge să vorbeşti aceeaşi limbă şi să-i bruftuluieşti din când în când pe unguri pentru a fi o naţiune în sensul organic al cuvântului. România e o ţară fragmentată, atomizată şi care nu izbuteşte să-şi identifice profilul. Poate fiindcă nici nu-l are. (…) România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul. În acest eclectism stă în fond farmecul ei, atât cât este. Bucureşti micul Paris, e mai curând, prin dezordinea lui arhitecturală, un anti-Paris. Poate că acesta este brandul autentic al României: faptul că nu are unul”5 Din această dilemă a brand-ului de ţară nici măcar pumnul de fier al lui Lucian Bute nu ne mai poate salva având în vedere dureroasa lui scufundare sportivă. Semnificativ pentru mentalul nostru, fapt care spune multe: Cristian Gog a fost desemnat de către o cunoscută televiziune comercială, în urma votului popular, cel mai talentat român. Gog se autodesemnează mentalist fiind doar un iluzionist talentat. Hotărât lucru, românilor le plac iluziile.
Istoricul poate să-şi depăşească condiţia de simplu analist al trecutului şi are această datorie: să ofere diagnostice. Ce decizii bune au fost luate în trecut (de exemplu aducerea lui Carol I), dar şi care hotărâri nu au fost inspirate (cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără a trage un foc etc.). Ştim bine că Lucian Boia nu prefera comoda postură de istoric neutru şi neangajat, el având curajul de a oferi diagnostice necrutatoare.“Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în communism, şi lăsate complet în voia lor după 1989. Odată cu ieşirea din carcanul 2totalitar, s-a manifestat un soi de sălbăticie individualistă: o competiţie, fără reguli, pentru ocuparea scaunelor din faţă. N-au câştigat neapărat cei mai buni şi cei mai oneşti, iar câştigătorii, bine instalaţi, îşi promovează la rândul lor apropiaţii şi protejaţii. Dacă aşa stau lucrurile cu elita, masa populară nu are cum să se prezinte mai bine.”3Acum încercăm cu chiu, cu vai, să luptăm cu aceşti vechi demoni enuntaţi de Boia „corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşteniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor.(…) Obişnuinţa supunerii e de asemenea o moştenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de la ţăranul prea plecat în faţa boierului până la domnul prea plecat în faţa Înaltei Porţi. Supunerea generează şi strategii compenastoare: mai direct spus cum poţi să-l tragi pe sfoară pe cel căruia aparent i te supui. E un genul de rezistenţă pasivă mult mai frecventă la români decât rezistenţa pe faţa.”4. Există soluţii? Teoretic, da, evident…„Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cât mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea şi impostura de valoare. În lături! exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuşi România să o facă?”. Lucian Boia sugerează şi faptul că românii au fost de multe ori foarte aproape de a-şi îndeplini obiectivele (şi în 1918 chiar au reuşit acest lucru plenar, neaşteptat şi miraculos), de a occidentaliza cu adevărt ţara însă întotdeauna ţinta s-a îndepărtat iar românii „s-au înecat ca ţiganul la mal” astfel încât în loc să reducem diferenţele istorice care ne-au separat de Occident acestea s-au menţinut constant. Căci prosperitatea economică la noi durează foarte puţin, este, mai degrabă, conjucturală. Cel mai recent exemplu este creşterea economică din perioada 2000-2008 care a mai redus puţin din decalajele dintre România şi Europa Occidentală dar care a fost spulberată de criza economică internaţională. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în perioada interbelică, pentru că între 1933-38 economia România şi-a revenit din criza economică, având chiar un an de vârf în 1938 pentru ca toată această acumulare să se ducă pe apa sâmbetei în urma celui de al Doilea Razboi Mondial.
Nu ştiu dacă este neapărat un compliment, aceasta ţine şi de natura fiecărui individ în parte, dar uneori, citind cartea distinsului istoric bucureştean, te surprinzi râzând în hohote pentru că şi temele cele mai grave pot fi tratate cu umor. Doar suntem specialişti în a face haz de necaz. Una din posibilele concluzii ar fi că “Nu ajunge să vorbeşti aceeaşi limbă şi să-i bruftuluieşti din când în când pe unguri pentru a fi o naţiune în sensul organic al cuvântului. România e o ţară fragmentată, atomizată şi care nu izbuteşte să-şi identifice profilul. Poate fiindcă nici nu-l are. (…) România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul. În acest eclectism stă în fond farmecul ei, atât cât este. Bucureşti micul Paris, e mai curând, prin dezordinea lui arhitecturală, un anti-Paris. Poate că acesta este brandul autentic al României: faptul că nu are unul”5 Din această dilemă a brand-ului de ţară nici măcar pumnul de fier al lui Lucian Bute nu ne mai poate salva având în vedere dureroasa lui scufundare sportivă. Semnificativ pentru mentalul nostru, fapt care spune multe: Cristian Gog a fost desemnat de către o cunoscută televiziune comercială, în urma votului popular, cel mai talentat român. Gog se autodesemnează mentalist fiind doar un iluzionist talentat. Hotărât lucru, românilor le plac iluziile.
o ultimă încercare plină de savoare de inventariere a eşecurilor şi defectelor poporului român în mersul său lin prin istorie, o încercare de explicaţie a faptului că noi suntem atât de diferiţi şi
Codruţ CONSTANTINESCU
1 Lucian Boia, De ce este Romania altfel Editura Humanitas, 2012, pag.119
2 CARCÁN, carcane, s. n. Guler de fier cu care răufăcătorii erau legați la stâlpul infamiei, în Franța. – Din fr. carcan.
3 pag. 93-94.
4 Pag.41
5 pag. 98-99
