Știri

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. CĂTĂNIA, RĂZBOIUL, PRIZONIERATUL

Ultimul volum scris de regretatul Gherasim Rusu Togan [1], pe lângă filonul de analiză etnologică, oferă cititorului, în cea de a doua parte, mărturii ale unor militari prahoveni obişnuiţi, dar şi din zona Sibiu-Alba, care au cunoscut ororiile celui de al Doilea Război Mondial. Acestea vin să completeze imaginea experienţei militarilor români de rând aşa cum reiese din cele două volume editate de profesorul Ion Oprişan, un oaspete constant al Castelului Hasdeu, în cadrul manifestărilor prilejuite de Serbările celor Două Iulii. [2]
Experienţele militarilor de pe front sunt complexe şi parcă mult mai pregnante şi numeroase cele de pe Frontul de Răsărit decât de pe cel de Vest (poate şi pentru că războiul antisovietic a durat din 22 iunie 1941 până la 23 august 1944, pe când cel antihitlerist, pentru a relua o formulă des uzitată de istoriografia şi propaganda comunistă, din 23 august până la 9 mai 1945, nici măcar un an întreg). 
Sunt oferite informaţii disparate despre luptele pentru eliberarea Basarabiei, asediul Odesei, luptele de la Harkov, cucerirea şi apărarea Crimeii, Stalingrad şi chiar din Caucaz. Impresionante sunt  adevăratele bocete care au în subsidiar tragedia Armatei Regale Române din zona Stalingradului (de la nord – unde acţiona Armata a 3-a şi de la sud, unde se afla Armata a 4-a) în ceea ce este cunoscut drept dezastrul de la Cotul Donului. Cele două armate române protejau flancurile Armatei a 6-a germane care lupta efectiv, de săptămâni bune, în interiorul oraşului strategic ce purta numele tiranului georgian (fostul Tariţîn, actualul Volgograd). În aceste cântece se concentrează întreaga disperare a ţăranului român generic, care nu înţelegea de ce trebuie să lupte şi să moară atât de departe de ogorul său. „Săracă inima mea/ Iar mă prinde-a mă durea/ Când vede trenul trecând/ pe dinafară cu flori/ pe dinăuntru cu feciori/ pe dinafară înflorit/ pe dinăuntru necăjit/ se duc în sus înfloriţi/ înapoi vin toţi răniţi/ Se duc în sus încărcaţi/ Înapoi vin toţi puşcaţi”.
Ura populară faţă de ruşi era larg răspândită chiar şi în rândul lumii rurale româneşti, care se temea de colectivizările bolşevice. Tematica prizonieratului la sovietici a străbătut mentalul nostru naţional în ciuda cenzurii comuniste de după 1945, care nu putea permite exprimarea unor sentimente atât de neprieteneşti faţă de fratele mai mare de la Răsărit. Să nu uităm că a citi sau a  răspândi astfel de blesteme te putea duce foarte rapid în puşcăriile Gulagului românesc pentru zece ani de zile sau la istovitoarele munci de la Canal. Aceste sentimente au perdurat şi străbat volumul etnologului Gherasim Rusu Togan: „Cine-a zis că rusu-i bun/ Facă-se carne de tun!/ Oasele nu şi-a uscat/ În negru prizonierat/ N-a mâncat varză stricată/ N-a săpat glie-îngheţată/ Nu şi-a găurit plămânii/ Robotind în fundul minii/ Rusie, Domnul să te bată/ Să nu-ţi vezi chiatra pe chiatră/ Să te faci Siberie toată”. În acest scurt enunţ sunt oferite informaţii preţioase şi despre folosirea prizonierilor de război români la munci care caracterizau esenţa Gulagului sovietic  (în mine, la săpatul unui pământ îngheţat bocnă şase-şapte luni pe an etc.), chiar dacă în mod teoretic prizonierii de război aveau alt statut, ei fiind vărsaţi unei alte structuri (dar acestea erau doar detalii strict administrative şi tehnice ale aparatului de represiune sovietic). 
Alexandru Aurica, din comuna Măgurele, povesteşte în acelaşi sens cum fiind luat prizonier de război de către sovietici, dus într-un lagăr, într-o noapte geroasă de iarnă, un grup de români a fost trimis să dezasambleze un pod pentru a aduce lemnele în lagăr. 10% dintre prizonieri români au murit degeraţi, iar restul s-a întors dimineaţă ţinându-se unul de altul pentru a nu cădea (cei care cădeau erau de regulă executaţi de paznicii NKVD, după cum o atestă şi mărturia lui Ioniţă Ioan, care a căzut prizonier la Cotul Donului; slăbit şi nemaiputând să facă faţă lungului marş, a fost susţinut de doi camarazi pentru a nu se prăbuşi: „Ruşii ziceau să-mi dea drumul ca să mă împuşte”). 
Un militar din Valea Doftanei, Tocitu Gheorghe, îşi aduce aminte după atâta timp cum a fost luat prizonier de sovietici la 24 august 1944 pe frontul din Moldova. Dus iniţial la Paşcani, trupa a fost despărţită de ofiţeri (o practică generalizată a sovieticilor pentru a-i înlătura pe cei care puteau avea autoritate, în general clasele superioare româneşti şi pentru a facilita propaganda comunistă asupra ţăranilor şi muncitorilor) ajungând într-un lagăr pe Volga: „Am dus-o foarte greu, ruşii ne dădeau câte o lingură de tărâţe, peşte stricat cu viermi şi o pâine la opt persoane. Apoi ne-au dus în Siberia. Am fost plini de păduchi şi îi luăm cu mâna şi din sprâncene să-i dăm jos”. Abia când a fost repartizat într-un lagăr din Caucaz condiţiile de viaţă s-au mai îmbunătăţit. 
Câmpineanul Gheorghe Vâjeu i-a observat pe ruşi după 23 august 1944 şi nu înţelegea la ei „satisfacţia uciderii. Deşi erau tineri sau poate chiar de aceea, simţeau o plăcere sadică să-şi descarce automatul într-un trup omenesc. Împuşcau aşa, ca să vadă cum se trage cu Kalaşnikovul!” Întrebat de etnolog de ce nu s-a înscris în Divizia Tudor Vladimirescu (corect ar fi fost Divizia Horia Cloşca şi Crişan, având în vedere că DVT deja se afla pe frontul din Moldova, ulterior trecând în Ardeal), Vâjeu răspunde onest: „Am refuzat să pactizez cu ruşii, după ce ne-au umilit într-un asemenea hal”. A fost luat prizonier la Adjund şi transportat în bou-vagoane până la Celiabinsk, în Siberia Occidentală: „Am călătorit vreme de 21 de zile într-o mizerie şi suferinţă crunte, iar când am ajuns la destinaţie, nimeni nu a mai avut puteri să se coboare din tren”. A revenit în Câmpina în 1950, după cinci ani de prizonierat sovietic. 
Zguduitoare sunt şi fragmentele selectate din jurnalul lui Ion Dicu, care a luat parte la ofensiva germană din vara anului 1942,  murind în timpul prizonieratului sovietic la vârsta de 30 de ani. Jurnalul scris de el a parvenit familiei şi a fost editat şi publicat după şase decenii. 
În acelaşi registru tragic se inserează şi ultima mărturie cuprinsă în carte, cea care-i aparţine doctorului veterinar Ion Cruceanu din Agnita (jud. Sibiu) care prin 1967-1968 se distinsese pe plan local eradicând febra aftoasă ce decimase zootehnia locală. Întâmplarea a făcut ca sovieticii să fi cunoscut aceeaşi problemă, cerând ajutorul părţii române. Doctorul a fost obligat să plece în zona Donului pentru a-i sprijini pe veterinarii de acolo. Tocmai aici a dat peste un cimitir militar românesc, dominat de o troiţă: „N-am să uit niciodată priveliştea ce mi s-a oferit în ziua aceea de început de august, când am văzut sute de căşti ruginite, aşezate pe cruci, înecate în iarbă şi pir uscate de secetă”. Pe troiţă se mai puteau citi versurile lui George Coşbuc: „Şi-ajuns în ţară, eu te rog,/ Fă cel din urmă bine,/ Pământul ţării să-l săruţi/ Şi pentru mine” (din „Rugămintea din urmă”).
Codruţ Constantinescu

1) „Tineretea, Cătănia, războiul. Pagini din istoria neamului” – carte aparută în cadrul Colecţiei Patrimoniu Cultural Câmpinean, ediţia a treia, revizuită şi adăugită, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2016.
2) „Infernul prizonierilor de război români în Rusia Sovietică”, Editura SAECULLUM I.O., Bucureşti, 2014, vol. I-II.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare