Moto: „A murit la 25 august 1907, într-o căsuță de lângă castelul-templu”. (Jenica Tabacu)
Magul de la Câmpina a rămas, prin amploarea vieții și operei lui enciclopedice, în memoria tratatelor, a dicționarelor și, urmare acaparării fără margini a sistemelor electronice, în planetara memorie virtuală. Re-amintirea lui rămâne un prilej totdeauna binevenit pentru a nu fi uitat niciodată de poporul în mijlocul căruia a atins, prin existență și operă, înălțimi carpatine. Cu atât mai asiduu cu cât Istoria României și Limba și Literatura Română sunt cu vădită și criminală premeditare eliminate din cultura generală a promoțiilor de elevi gimnaziști și liceeni, după 1990 încoace. Adepții negării trecutului nostru vor să șteargă România de pe harta lumii!!!
 |
B.P. Hasdeu pe patul de moarte
(Sursa: www.dacoromanica.ro) |
Efigie britanică
Paginile 135-136 ale volumului 7 al ENCICLOPEDIEI UNIVERSALE BRITANICE dedică o coloană de carte, astfel: „Hasdeu, Bogdan Petriceicu (26.02.1838, Cristinești, Hotin Basarabia, Imperiul Rus – 25.08.1907, Câmpina România). Filolog, istoric, folclorist,, publicist și scriitor român. Director general al Arhivelor Statului (1876-1900), profesor universitar la București, membru al Academiei Române și al Societății de Lingvistică din Paris. Spirit polemic, neliniștit, adversar al monarhiei și al junimismului, și-a pus amprenta asupra vieții culturale a epocii ca editor și redactor al mai multor publicații (Lumina, 1862, Aghiuță, 1863, Arhiva istorică, 1864-1965, 1867, Satyrul, 1966, Traian, 1859-1870, Columna lui Traian, 1870-1877, 1882-1883, Revista Nouă, 1887-1895). Ca unul dintre fondatorii filologiei românești moderne, a editat, în spirit critic și cu ample comentarii, numeroase texte românești vechi, în special în cele trei volume ale seriei Cuvente den bătrâni, vol. 1, Limba vorbită între 1500-1600, (1878), vol. 2, Cărțile poporane ale românilor (1879), vol. 3, Conspectul științelor filologice. Lingvistică în genere (1881)”. Restrângem spațiul, punctând: „Elementele turcești în limba română/ Sur les elements turcs dans la langue roumaine, 1866), Principii de filologie comparativă ario-europea (sic!) 1875, Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice. I, Ghiuj, II, Ghiob (1876). Cum s-au introdus slavismele în limba română (1876). Din istoria limbei române (1883)”. Scrieri: „Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Istoria critică a românilor (I-II, 1863-1865), Etymologicum Magnum Romaniae, doar 4 volume publicate (1887-1898), cuvinte de la a și b până la bărbat, drama în versuri Răzvan și Vidra (1867), poeme de inspirație istorică și proză realistă (Duducă Mămuca, Ursita, Trei zile și trei nopți din viața unui student, Oda la boieri, Poesie, Trei crai de la răsărit (1864-1879)”.
|
Comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Hasdeu
(Sursa: „Realitatea ilustrată“, 9 octombrie 1927) |
Efigie Gheri Togan
În vara anului 2012, profesorul și scriitorul Gherasim Rusu Togan lansa la „Geo Bogza” și la Biblioteca „Istrati” capodopera sa, cu evidente calități istoriografice, HASDEU ȘI IORGA – CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALE, o carte de 320 de pagini, prima lor jumătate fiind dedicată Magului de la Câmpina.
Pe scara valorică a „reprezentării mitologice prin ezoterism, magie și mit”, neîntrecutul Domn Gheri Togan așterne pe hârtie slovele despre Hasdeu, precum s-ar adresa sălii de regulă pline, când – de sute de ori, în aproape jumătate de veac – l-am văzut și auzit vorbind… „Marcat de efigia acestor înaintași (amintiți anterior, în text, de ilustrul autor: Milescu, Cantemir, Leibniz, corifeii Școlii Ardelene –n. red.), grupul veacului respectiv îl situează pe Hasdeu, alături de Eminescu și Maiorescu, drept „primul european desăvârșit al nostru”, ce s-a impus atât ca lingvist, filolog dar și prin cercetare istorică și comparatistă a creației populare, cu străduința racordării valorilor noastre la circuitul de bunuri spirituale universale. Înarmat cu o concepție enciclopedică de muncă, de studiu riguros și răbdare, de stăpânire a ansamblurilor exhaustive, personalitatea lui B. P. Hasdeu era explicabil ca, odată cu opera, să deschidă o direcție nouă în epocă, o adevărată școală care va promova generații de spirite purtătoare de siglă hasdeiană. Deschiderea la influența maestrului este simțită pregnant, căci Hasdeu a fost în epocă în primul rând o conștiință cu ușile deschise către conceptele și valorile universale, capabil să emită teorii, să le susțină dar, în aceeași măsură să anuleze pe cele mai puțin concludente, fără să simtă povara minoratului, dimpotrivă, el propunând, ca altă dată Heliade, cu aceeași îndrăzneală, proiecția culturii noastre în universalitate”.
Efigie Jenica Tabacu
Unică și asiduă cercetătoare a vieții și operei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a vieții și operei Juliei Hasdeu, a familiei Hasdeu și istoriei Castelului „Julia Hasdeu”, Jenica Tabacu este păstrată între coperțile cărților pe care le-a scris cu o nebănuită pasiune și despre care, la toate „Zilele Juliilor” și în alte zile Hasdeu de peste an, eminenta hasdeologă, scriitoare și oratoare cu vocație, care a dat și lăsat strălucirea propriei culturi, Castelului de pe Câmpinița, a gândit, a vorbit și a scris inimitabil. Vastitatea hasdeologiei sale am re-descoperit-o în textul care deschidea volumul semnat de dânsa acum 23 de ani – exact când marca Centenarul morții Savantului – sub titulatura AMURGUL DEMIURGULUI și îngrijita editare a Tipografiei „Fedprint”.
Enciclopedică, opera zidită de Jenica Tabacu, de-a lungul a 20 de ani de cercetare, scriere și editare prin cărțile despre trinitatea Hasdeu, Bogdan – Julia mamă – Julia fiică, prezidează raftul completat de studiile semnate de Stancu Ilin, Crina Decusară și Ionel Oprișan, precum și de romanele SCÂNTEIETOAREA VIAȚĂ A JULIEI HASEU, de Constantin Manolache și, foarte recent, de URMA PAȘILOR EI, IULIA HASDEU, de Adriana Ungureanu. Umbra Magului de la Câmpina străjuiește Cultura românească oriunde, dincolo de fruntariile țării, se vorbește, se scrie și se trăiește românește.
Iorga – Hasdeu – Iorga
La 19 mai 1899, tânărul profesor și istoric Nicolae (Neculai în actele de familie) Iorga scria savantului:
„Domnul meu,
Astăzi am luat cunoștință de raportul d-lui Tocilescu, care reproduce în întregime părerea d-voastre asupra lucrării ce am prezentat la premiu. Cred că vă amintiți de părerea aceea. Ea dovedește, dacă știați cine e autorul manuscriptului, o lipsă în sentimentele morale ale acelui care a judecat; dacă nu-l știați, și aș dori să fi fost așa, o lipsă în putința de apreciere. Înțelegeți foarte bine că nu mai pot cunoaște de azi înainte pe omul, aibă el un trecut cât de glorios și merite câte de înalte, care-și coboară bătrânețele până la asemenea aprecieri și la asemenea sentimente. Acesta e scopul ultimelor rânduri ce veți primi de la mine, rânduri pe care, scriindu-le cu o sinceră durere, eram dator să le scriu”.
Ce se întâmplase: „În anul 1899, N. Iorga prezenta la premiul „Al. Bodescu” al Academiei Române lucrarea sa CHILIA ȘI CETATEA ALBĂ. Raportorul, Grigore Tocilescu, reproducea părerile confraților – Hasdeu și Xenopol – dintr-a primului, următorul pasaj: „Necunoașterea multor fântâne importante, Expunerea confuză. Critica lipsită pretutindeni de o argumentație completă, convinsă și convingătoare; adesea afirmațiuni sau negațiuni goale. Magerie muncită, dar spirit sărăcăcios, superficial. Vreo vedere fecundă nicăiri. Stilul șchioapătă mereu. Ar fi bine ca subiectul să se propună din nou la premiu. Poate însuși autorul va căpăta o minte mai sintetică, căci numai atunci va ști să analizeze”.
Privind rece, dar și cu-o vizibilă undă afectuoasă, la mâhnirea pretendentului la premiul Academiei, Bogdan Petriceicu așterne cu creionul pe o hârtie – păstrată în Arhivele Statului, fondul Hasdeu –, aceste rânduri:
„D-le Iorga,
Oricine altul în pozițiunea mea ți-ar înapoia imediat fără răspuns originalul scrisorii d-tale. După ce m-am gândit și m-am răs-gândit două zile, n-o fac; n-o fac însă, fiindcă nu încetez de a-ți păstra aceeași simpatie pe care ți-am manifestat-o totdeauna. Nu știam deloc, și te asigur că nici nu bănuiam măcar, că d-ta ai fi autorul manuscrisului în cestiune. Presupuneam pe altcineva. În orice caz însă, în privința acestui manuscris eu mi-am expres (sic! –n. red.) părerea mea cea obiectivă. Dacă știam că e vorba despre d-ta, aș fi avut absolut aceeași părere, dar aș fi tăcut, aș fi tăcut nu numai din cauza simpatiei mele pentru autor, ci mai cu samă dintr-altă considerațiune. Și nume pentru că d-ta ești foarte tânăr încă, ai deocamdată dreptul de a te mai poticni, vei răscumpăra în viitor greșeala prin multe lucrări solide și ai și răscumpărat-o deja în parte prin activitatea d-tale din trecut; pe scurt, ești, după opinia mea, una din perlele junei generațiuni române. Iată de ce scrisoarea d-tale, în loc de a mă supăra, mi-a făcut numai „o sinceră durere” și eu nu m-aș sfii, din parte-mi, de a-ți strânge mâna cu adevărată amicie”!
Serghie BUCUR
