Masmedia (mal)tratează ca pe o bagatelă furtul din tezaurul Muzeului Ceasului din Ploeşti.
Amintim că Muzeul Ceasului a fost inaugurat, la 6 Mai 1963, exact la 10 ani de la numirea Profesorului Nicolae I. Simache, întemeetorul său, la direcţiunea Muzeului de Istorie al Regiunii Ploeşti. Opt ani mai târziu, la 26 Noembrie 1971, se deschidea în actuala clădire, fără însă ca Profesorul Simache – internat la Spitalul Schuller – să mai fie de faţă. Din păcate, Profesorul, supărat că diriguitorii de atunci ai culturii, drept mulţumire că umpluse judeţul cu o salbă de muzee, îi şi numiseră un succesor, cu delegaţie – ceea ce i-a grăbit sfîrşitul vieţii – a închis ochii în mai puţin de două luni, fără a mai fi putut să vadă muzeul în forma finală. L-am asigurat însă că toate piesele sunt la locul lor, ca unul care, în toamna aceea, îi fusesem un fel de mână dreaptă, Domnia Sa arătându-ne – mai erau şi persoane de execuţie – locul unde să stea (deşi, dorinţa sa era ca toate să meargă) fiecare ceas (n-apucase, înainte de a se interna, să le etaleze pe toate). Am şi acum o strîngere de inimă, amintindu-mi de clipele acelea.
Între atâtea piese care dau o valoare deosebită Muzeului, se află şi o colecţie de ceasuri de buzunar din aur, care au aparţinut unor personalităţi şi constitue tezaurul patrimoniului instituţiei. Printre deţinători s-au numărat domnitorii Constantin Brâncoveanu, Alexandru Moruzi, Ioan Gheorghe Caragea şi Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I, împăratul Rusiei Alexandru al II-lea, poetul Vasile Alecsandri, istoricul Mihail Kogălniceanu, omul politic ploeştean C.T.Grigorescu, mareşalul Alexandru Averescu, generalul Eremia Grigorescu („ceasul din aur după care s-a deslănţuit atacul de la Mărăşeşti”; N.I.Simache) şi alţii. Ceasurile acestea aveau un regim special: în fiecare seară, după orele de vizitare, erau luate din vitrine şi închise într-o casă veche de bani. Până când, într-o zi, Directoarea generală Maria Dulgheru (acum Lia Voicu) i-a dat gestionarei o dispoziţie fermă: „Lasă, dragă, d-aia plătesc paznici, să le păzească!” Şi ceasurile au încremenit în vitrine. După un timp, muzeografa secţiei a observat lipsa a 18 capace, de la 15 ceasuri. S-a întâmplat în urmă cu 4 ani, în Ianuarie 2006.Alertată, conducerea Muzeului Judeţean de Istorie a venit la Muzeul Ceasului. Gestionara Mariana Munteanu a vrut să anunţe poliţia. Directoarea generală a început însă să ţipe: „Ce nevoe avem noi de poliţie? Numai poliţia n-a mai intrat în Muzeul de Istorie!” Şi cum o mai fi zis, noi încercând aici o reconstituire de cuvinte. Atât dispreţ n-a suportat Poliţia Română nici pe vremea în care se chema Miliţie, când se spunea că miliţienii umblau câte trei, pentru că unul ştia să citească, altul să scrie şi al treilea îi păzea pe cei doi intelectuali. Aşa ironizată cum era ea, dar predecesorii d-nei Dulgheru pe jilţul sau pe taburetul directoral, nu s-au ferit să apeleze la serviciile ei. Fiindcă Muzeul Ceasului a fost tentant, iar la colecţiile sale s-a atentat şi altădată. Şi, dacă s-ar uita cineva în istoria furturilor, ar vedea că, de fiecare dată, hoţii au fost prinşi. Credeţi că cei doi directori de dinaintea d-nei Dulgheru/Voicu (iată, tot două!), Simache (1953-1971/1972) şi Victor Teodorescu (1971-1984), nu generali – Simache n-a avut pe umeri chiar nicio stea – au ezitat vreun singur minut să anunţe miliţia? Şi nu i-a mai pedepsit nimeni; doar nu ei erau hoţii… Iar sistemele de protecţie şi paza erau cum erau. Dacă erau. Vă spun ca unul care am fost muzeograf în acel timp: erau atunci Muzee pe care le-a păzit doar Dumnezeu. Statele de salarii pot s-o confirme. Iar d-na Voicu invocă acum motive umanitare (din partea ei, oare?): „în şedinţa consiliului de administraţie, cei şapte oameni care am participat la acea întîlnire, am judecat cu sufletul şi nu cu mintea. Ca urmare, am hotărît să rezolvăm această chestiune atât de neplăcută pentru noi «în regie proprie». Ne-am dat seama că putem rezolva totul fără să dăm afară pe nimeni” („Prahova”, 21 Iulie). Şi a dat un ordin înalt (pe acute). Directorul general adjunct Eugen Stănescu, Directoarea economică Valeria Anghel şi Directorul Muzeului de Istorie Dan Lichiardopol au tăcut mâlc.
„Bine-bine, gestionara ca gestionara, o fată cu liceul, dar, cei trei directori?!” „Ce e cu ei?” „Ei de ce nu au anunţat poliţia?” „Tocmai fiindcă ei erau mai aproape de Directoarea generală şi cunoşteau mai bine decât oricine încrengătura ei de relaţii şi puterile ei nemărginite. Ceauşescu de ce n-a fost dat jos? Oare în jurul său nu erau oameni puternici? Însăşi poliţia, cu toate armele ei din dotare, a întîmpinat dificultăţi, despre care preferă să nu discute. «Ancheta este considerată chiar de către poliţişti delicată şi au refuzat să ne prezinte, deocamdată, amănunte», a scris d-na A.M. („Prahova”, 9 Iulie). Amintiţi-vă numai imaginea recentă a d-nei Directoare Marinela Peneş – al cărei soţ deţine o funcţie foarte importantă în administraţia judeţului (prin merite personale) – care, scoasă în faţa camerelor de luat vederi de d-na Lia Voicu, n-a îndrăsnit să spună decât: «No comment!». No comment…”
S-a trecut la executarea ordinului. Doamnele Directoare s-au retras, iar cei doi bărbaţi au dresat un proces-verbal, prin care gestionara şi supraveghetoarea se obligau să confecţioneze ele capacele. „La vremea aceea conducerea muzeului a obligat-o pe gestionara Muzeului Ceasului să plătească paguba”, a relatat PrimaTV, la Focus, într-o ştire din 12 Iulie.
A urmat o perioadă romantică (şi incredibilă pentru mileniul III), în care gestionara Mariana Moldoveanu umbla prin Bucureşti cu ceasurile lui Alexandru al II-lea, Carol I, Vasile Alecsandri, C.T.Grigorescu sau Alexandru Ioan Cuza, în poşetă! Uneori i s-a pus la dispoziţie maşina Muzeului. Alteori şi-a plătit singură biletele de tren sau de autobus (ar fi de văzut, în arhiva Muzeului, câte ordine de deplasare i s-au emis?). Aşa, cu eforturi singulare (dublate de faptul că d-na Moldoveanu îşi creşte singură o fată, care anul acesta a absolvit liceul şi s-a înscris la Facultate), s-au pus în loc 5 capace. „Piesele au intrat într-un proces de restaurare. Şapte dintre ele sunt restaurate […]. Avem, de asemenea, contractată şi restaurarea celorlalte opt. Am speranţa că, până la sfîrşitul anului, toate ceasurile vor fi restaurate şi vor redeveni ceea ce au fost cândva.”, spune savant(a) d-na Voicu („Prahova”, 21 Iulie), cui o crede, servindu-ne un basm. Despre ce fel de restaurare poate fi vorba? Nu este mai degrabă un fals?!
Este curios că, afară de Administratorul de la Incomod – îi păstrăm anonimatul, deşi pe blog lasă să i se vadă identitatea – nimeni nu pomeneşte numele iluştrilor purtători de demult ai ceasurilor vandalizate. Chiar şi D-Sa Incomodantul nu-i pomeneşte decât pe Carol I, C.T.Grigorescu, Alexandru al II-lea al Rusiei şi Vasile Alecsandri. D-na Raluca Brezeanu, purtătoarea de cuvînt a IPJ Prahova, a spus numai că „Ceasurile vandalizate provin din secolul XIX şi au aparţinut unor mari personalităţi ale poporului român şi nu numai.” Atât.
Cât despre valoarea stricăciunilor – poate de nereparat, dacă mintea celui care a furat capacele nu era departe de a antreprenorului Verussi, care, la 1838, a martelat o parte din Tezaurul de la Pietroasele – nici ea nu pare cine ştie ce: 28.345 de euro, după declaraţia d-nei Georgiana Iorguţă, prim-procuroarea din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploeşti. Valoarea aceasta „este foarte departe de ceea ce este în realitate” (absolut de acord!), a sărit d-na Lia Voicu. Dând imediat o probă de cunoştinţele sale de gogoaşă ştiinţifică, pe care s-au opintit s-o umfle tot felul de bărbaţi şi de instituţii – de la Şcoala de Partid de la Braşov şi până la „potcovăria de doctori de la Târgovişte” (cum s-a exprimat – în presă – despre înalta Instituţie Valahă un ziarist, altphel prieten de-al d-nei Dulgheru): „Poate că am putea vorbi despre un prejudiciu de 2.000-2.500 de euro”. Nimica toată. „În total, prejudiciul se ridică la 80 de grame de aur şi fără să aibă valoare artistică”. Dar valoarea istorică şi memorialistică? Dar raritatea pieselor? Dar vechimea aurului? Dar originea şi autorii ceasurilor? Dar starea de conservare? (excepţională, la unele dintre ele, până acum 4 ani). Elemente obligatorii, stipulate în Normele de evaluare a bunurilor din Patrimoniul Cultural Naţional, tipărite încă de pe timpul când d-na Dulgheru era muzeografă la Oficiul Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional Prahova, acum 30 de ani. Orişicât, de la d-na doctor de renume mondial (d-na Lia Maria Voicu este vicepreşedinta Biroului Executiv al Comitetului Naţional Român ICOM; ICOM = Consiliul Internaţional al Muzeelor) avem oarecari pretenţii, organizaţia din care face parte fiind „a muzeelor şi a profesioniştilor din domeniul muzeelor, care se angajează să conserve şi să asigure continuitatea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural mondial, actual şi viitor, material şi imaterial” (site-ul CNR.ICOM). Atâta numai că, d-na Voicu face ca, dintr-un patrimoniu material, să rămână unul imaterial!
Referitor la valoare, n-a spus nimeni care a fost valoarea ceasurilor de până la vandalizare. Cu siguranţă că d-na Lia Voicu, printre mesele de protocol, printre călătorii şi excursii (un ministru al turismului s-a plimbat oare atât de mult ca d-sa? chiar şi în anul acesta de criză?), a avut în atenţia sa şi exacta evaluare a patrimoniului. A tezaurului, în primul rând. Chiar dacă mărturiseşte cu nonşalanţă că „Sunt ceasuri neclasate încă, dar ele, din punct de vedere muzeografic, sunt piese foarte valoroase” („Prahova”, 21 Iulie). Dar, poate că tocmai aceste călătorii şi excursii au avut menirea să-i deschidă ochii d-nei Lia Maria Voicu. Deşi, după cum desprindem din propriile-i declaraţii şi din înţelepciunea populară, pare să se fi întors cam tot aşa cum a şi plecat.
Iată, de pildă, la Muzeul L.A.Mayer de Artă Islamică din Ierusalim, ceasul de aur al reginei Maria Antoaneta, semnat de ceasornicarul francez Abraham Louis Breguet (1747-1823), este evaluat la apreciabila sumă de 30.000.000 (treizeci de milioane) de dolari. El a fost colecţionat de Sir David Lionnel Salomons, primul primar evreu al Londrei. Alte 40 de ceasuri din aceeaşi colecţie, aflate în acelaşi muzeu, sunt evaluate la 10.000.000 (zece milioane) de dolari (AFP, 20 Martie 2009).
Sigur că se pun acum în balanţă doi monarhi: regina Franţei, Maria Antoaneta, decapitată în 1793, şi ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, mort aproape nouăzeci de ani mai târziu, în 1881, respectiv doi ceasornicari şi performanţele lor, ca să ne referim numai la două dintre piese. De valoarea ceasului său era conştient însuşi împăratul Rusiei – care a fost găzduit la Ploeşti de la 25 Mai până la 13 Iunie 1877, în preziua Răsboiului nostru de Independenţă – astfel că ceasornicul acesta are pentru noi şi o valoare istorică. El l-a lăsat ploeştenilor ca pe un dar cu adevărat împărătesc, de mare, mare preţ, alături de portretul tatălui său, Nicolae I. Ambele piese, portretul şi ceasornicul, şi-au luat locul în Muzeul Prahovei, după înfiinţarea acestuia, imediat după Primul Răsboi Mondial, în vechea Casă Hagi Prodan (conspirată, imediat după venirea d-nei Dulgheru la şefia Muzeului de Istorie, într-o anonimă Casă de târgoveţ). Câţi directori, directori generali, muzeografi şi paznici, a avut acel Muzeu, o lăsăm pe d-na Directoare generală Lia Voicu să ne spună. Ceea ce nu ne va spune este cum de au putut acei puţini oameni – insignifianţi ca număr, dar mari în iubirea lor faţă de istoria neamului şi a locurilor de care s-au legat – să păstreze intacte acele daruri. Pentru că, cu siguranţă că gura acelor bărbaţi, n-a rostit vreodată sloganul des(în)curajator: „Lasă, dragă, toţi fură!”
Din această perspectivă, n-o putem acuza – cum spunea cineva – pe d-na Lia Voicu de prezumţia de nevinovăţie (Ploeştiul rămâne, totuşi, oraşul lui Caragiale). Căci, îndrăsneala dumneaei este binecunoscută la Muzeul de Istorie din Ploeşti. Cine şi-ar fi închipuit, de pildă, că manevra de răsturnare a resultatelor alegerilor din Noembrie 1946, s-ar fi putut repeta după Decembrie 1989? Ei bine, s-a întâmplat aceasta la Muzeul de Istorie din Ploeşti unde, în 1990, au fost alegeri libere de director! Şi cum credeţi că a ieşit Maria Dulgheru directoare, atunci? Prin vot? Nu. Prin complicitatea Comisiei de numărare a voturilor! A spus-o mai târziu, la supărare, unul dintre membrii acelei Comisii…
Astfel că ne putem întreba: Dacă furtul din expoziţia din Muzeul Ceasului este numai vârful aisbergului? Şi dacă din colecţiile Muzeului au fost furate ceasuri cu totul? Şi alte obiecte preţioase, din metale preţioase? Şi nu numai obiecte, dar şi tablouri şi documente şi cărţi vechi şi numismatică şi piese filatelice şi cine ştie ce alte valori inestimabile, din inimaginabilul tezaur cultural adunat în Muzeul de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova şi în secţiile sale? Ne îndreaptă spre acest gând faptul că inventarele vechi au fost înlocuite cu altele noi. Sub pretextul unei transcrieri. S-au făcut, adică, alte inventare, cu alte numere de inventar, fără nicio corespondenţă cu cele vechi, deşi, unele piese au intrat în circuitul ştiinţific, cu numerele pe care le aveau, dacă au fost publicate înainte de noua inventariere. Iar dacă autoritatea de care se bucură d-na Dulgheru/Voicu, în organismele muzeografiei româneşti, a făcut ca fenomenul acesta al reinventarierii, să se extindă ca o molimă, atunci avem de-a face cu cea mai mare fraudă ce s-a comis în patrimoniul nostru cultural, de la ocupaţia sovietică încoace.
Ceea ce ne miră nu este d-na Lia Maria Voicu. Ci, grija acelor bărbaţi din Ploeşti şi din Bucureşti, cari leşină când pronunţă cuvîntul Istorie, dar, care, totodată., de la descoperirea din 2008, de către Poliţie şi Direcţia Judeţeană Prahova pentru Cultură şi Patrimoniul Cultural Naţional a furtului, i-au pregătit, prin netezirea alegerii în fruntea Biroului Executiv al Comitetului Naţional Român ICOM, în 2009, şi acordarea doctoratului, în 2010, păstrarea la conducerea Muzeului şi după vârsta de pensionare. Pe care dânsa deja o are.
Amintim că Muzeul Ceasului a fost inaugurat, la 6 Mai 1963, exact la 10 ani de la numirea Profesorului Nicolae I. Simache, întemeetorul său, la direcţiunea Muzeului de Istorie al Regiunii Ploeşti. Opt ani mai târziu, la 26 Noembrie 1971, se deschidea în actuala clădire, fără însă ca Profesorul Simache – internat la Spitalul Schuller – să mai fie de faţă. Din păcate, Profesorul, supărat că diriguitorii de atunci ai culturii, drept mulţumire că umpluse judeţul cu o salbă de muzee, îi şi numiseră un succesor, cu delegaţie – ceea ce i-a grăbit sfîrşitul vieţii – a închis ochii în mai puţin de două luni, fără a mai fi putut să vadă muzeul în forma finală. L-am asigurat însă că toate piesele sunt la locul lor, ca unul care, în toamna aceea, îi fusesem un fel de mână dreaptă, Domnia Sa arătându-ne – mai erau şi persoane de execuţie – locul unde să stea (deşi, dorinţa sa era ca toate să meargă) fiecare ceas (n-apucase, înainte de a se interna, să le etaleze pe toate). Am şi acum o strîngere de inimă, amintindu-mi de clipele acelea.
Între atâtea piese care dau o valoare deosebită Muzeului, se află şi o colecţie de ceasuri de buzunar din aur, care au aparţinut unor personalităţi şi constitue tezaurul patrimoniului instituţiei. Printre deţinători s-au numărat domnitorii Constantin Brâncoveanu, Alexandru Moruzi, Ioan Gheorghe Caragea şi Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I, împăratul Rusiei Alexandru al II-lea, poetul Vasile Alecsandri, istoricul Mihail Kogălniceanu, omul politic ploeştean C.T.Grigorescu, mareşalul Alexandru Averescu, generalul Eremia Grigorescu („ceasul din aur după care s-a deslănţuit atacul de la Mărăşeşti”; N.I.Simache) şi alţii. Ceasurile acestea aveau un regim special: în fiecare seară, după orele de vizitare, erau luate din vitrine şi închise într-o casă veche de bani. Până când, într-o zi, Directoarea generală Maria Dulgheru (acum Lia Voicu) i-a dat gestionarei o dispoziţie fermă: „Lasă, dragă, d-aia plătesc paznici, să le păzească!” Şi ceasurile au încremenit în vitrine. După un timp, muzeografa secţiei a observat lipsa a 18 capace, de la 15 ceasuri. S-a întâmplat în urmă cu 4 ani, în Ianuarie 2006.Alertată, conducerea Muzeului Judeţean de Istorie a venit la Muzeul Ceasului. Gestionara Mariana Munteanu a vrut să anunţe poliţia. Directoarea generală a început însă să ţipe: „Ce nevoe avem noi de poliţie? Numai poliţia n-a mai intrat în Muzeul de Istorie!” Şi cum o mai fi zis, noi încercând aici o reconstituire de cuvinte. Atât dispreţ n-a suportat Poliţia Română nici pe vremea în care se chema Miliţie, când se spunea că miliţienii umblau câte trei, pentru că unul ştia să citească, altul să scrie şi al treilea îi păzea pe cei doi intelectuali. Aşa ironizată cum era ea, dar predecesorii d-nei Dulgheru pe jilţul sau pe taburetul directoral, nu s-au ferit să apeleze la serviciile ei. Fiindcă Muzeul Ceasului a fost tentant, iar la colecţiile sale s-a atentat şi altădată. Şi, dacă s-ar uita cineva în istoria furturilor, ar vedea că, de fiecare dată, hoţii au fost prinşi. Credeţi că cei doi directori de dinaintea d-nei Dulgheru/Voicu (iată, tot două!), Simache (1953-1971/1972) şi Victor Teodorescu (1971-1984), nu generali – Simache n-a avut pe umeri chiar nicio stea – au ezitat vreun singur minut să anunţe miliţia? Şi nu i-a mai pedepsit nimeni; doar nu ei erau hoţii… Iar sistemele de protecţie şi paza erau cum erau. Dacă erau. Vă spun ca unul care am fost muzeograf în acel timp: erau atunci Muzee pe care le-a păzit doar Dumnezeu. Statele de salarii pot s-o confirme. Iar d-na Voicu invocă acum motive umanitare (din partea ei, oare?): „în şedinţa consiliului de administraţie, cei şapte oameni care am participat la acea întîlnire, am judecat cu sufletul şi nu cu mintea. Ca urmare, am hotărît să rezolvăm această chestiune atât de neplăcută pentru noi «în regie proprie». Ne-am dat seama că putem rezolva totul fără să dăm afară pe nimeni” („Prahova”, 21 Iulie). Şi a dat un ordin înalt (pe acute). Directorul general adjunct Eugen Stănescu, Directoarea economică Valeria Anghel şi Directorul Muzeului de Istorie Dan Lichiardopol au tăcut mâlc.
„Bine-bine, gestionara ca gestionara, o fată cu liceul, dar, cei trei directori?!” „Ce e cu ei?” „Ei de ce nu au anunţat poliţia?” „Tocmai fiindcă ei erau mai aproape de Directoarea generală şi cunoşteau mai bine decât oricine încrengătura ei de relaţii şi puterile ei nemărginite. Ceauşescu de ce n-a fost dat jos? Oare în jurul său nu erau oameni puternici? Însăşi poliţia, cu toate armele ei din dotare, a întîmpinat dificultăţi, despre care preferă să nu discute. «Ancheta este considerată chiar de către poliţişti delicată şi au refuzat să ne prezinte, deocamdată, amănunte», a scris d-na A.M. („Prahova”, 9 Iulie). Amintiţi-vă numai imaginea recentă a d-nei Directoare Marinela Peneş – al cărei soţ deţine o funcţie foarte importantă în administraţia judeţului (prin merite personale) – care, scoasă în faţa camerelor de luat vederi de d-na Lia Voicu, n-a îndrăsnit să spună decât: «No comment!». No comment…”
S-a trecut la executarea ordinului. Doamnele Directoare s-au retras, iar cei doi bărbaţi au dresat un proces-verbal, prin care gestionara şi supraveghetoarea se obligau să confecţioneze ele capacele. „La vremea aceea conducerea muzeului a obligat-o pe gestionara Muzeului Ceasului să plătească paguba”, a relatat PrimaTV, la Focus, într-o ştire din 12 Iulie.
A urmat o perioadă romantică (şi incredibilă pentru mileniul III), în care gestionara Mariana Moldoveanu umbla prin Bucureşti cu ceasurile lui Alexandru al II-lea, Carol I, Vasile Alecsandri, C.T.Grigorescu sau Alexandru Ioan Cuza, în poşetă! Uneori i s-a pus la dispoziţie maşina Muzeului. Alteori şi-a plătit singură biletele de tren sau de autobus (ar fi de văzut, în arhiva Muzeului, câte ordine de deplasare i s-au emis?). Aşa, cu eforturi singulare (dublate de faptul că d-na Moldoveanu îşi creşte singură o fată, care anul acesta a absolvit liceul şi s-a înscris la Facultate), s-au pus în loc 5 capace. „Piesele au intrat într-un proces de restaurare. Şapte dintre ele sunt restaurate […]. Avem, de asemenea, contractată şi restaurarea celorlalte opt. Am speranţa că, până la sfîrşitul anului, toate ceasurile vor fi restaurate şi vor redeveni ceea ce au fost cândva.”, spune savant(a) d-na Voicu („Prahova”, 21 Iulie), cui o crede, servindu-ne un basm. Despre ce fel de restaurare poate fi vorba? Nu este mai degrabă un fals?!
Este curios că, afară de Administratorul de la Incomod – îi păstrăm anonimatul, deşi pe blog lasă să i se vadă identitatea – nimeni nu pomeneşte numele iluştrilor purtători de demult ai ceasurilor vandalizate. Chiar şi D-Sa Incomodantul nu-i pomeneşte decât pe Carol I, C.T.Grigorescu, Alexandru al II-lea al Rusiei şi Vasile Alecsandri. D-na Raluca Brezeanu, purtătoarea de cuvînt a IPJ Prahova, a spus numai că „Ceasurile vandalizate provin din secolul XIX şi au aparţinut unor mari personalităţi ale poporului român şi nu numai.” Atât.
Cât despre valoarea stricăciunilor – poate de nereparat, dacă mintea celui care a furat capacele nu era departe de a antreprenorului Verussi, care, la 1838, a martelat o parte din Tezaurul de la Pietroasele – nici ea nu pare cine ştie ce: 28.345 de euro, după declaraţia d-nei Georgiana Iorguţă, prim-procuroarea din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploeşti. Valoarea aceasta „este foarte departe de ceea ce este în realitate” (absolut de acord!), a sărit d-na Lia Voicu. Dând imediat o probă de cunoştinţele sale de gogoaşă ştiinţifică, pe care s-au opintit s-o umfle tot felul de bărbaţi şi de instituţii – de la Şcoala de Partid de la Braşov şi până la „potcovăria de doctori de la Târgovişte” (cum s-a exprimat – în presă – despre înalta Instituţie Valahă un ziarist, altphel prieten de-al d-nei Dulgheru): „Poate că am putea vorbi despre un prejudiciu de 2.000-2.500 de euro”. Nimica toată. „În total, prejudiciul se ridică la 80 de grame de aur şi fără să aibă valoare artistică”. Dar valoarea istorică şi memorialistică? Dar raritatea pieselor? Dar vechimea aurului? Dar originea şi autorii ceasurilor? Dar starea de conservare? (excepţională, la unele dintre ele, până acum 4 ani). Elemente obligatorii, stipulate în Normele de evaluare a bunurilor din Patrimoniul Cultural Naţional, tipărite încă de pe timpul când d-na Dulgheru era muzeografă la Oficiul Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional Prahova, acum 30 de ani. Orişicât, de la d-na doctor de renume mondial (d-na Lia Maria Voicu este vicepreşedinta Biroului Executiv al Comitetului Naţional Român ICOM; ICOM = Consiliul Internaţional al Muzeelor) avem oarecari pretenţii, organizaţia din care face parte fiind „a muzeelor şi a profesioniştilor din domeniul muzeelor, care se angajează să conserve şi să asigure continuitatea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural mondial, actual şi viitor, material şi imaterial” (site-ul CNR.ICOM). Atâta numai că, d-na Voicu face ca, dintr-un patrimoniu material, să rămână unul imaterial!
Referitor la valoare, n-a spus nimeni care a fost valoarea ceasurilor de până la vandalizare. Cu siguranţă că d-na Lia Voicu, printre mesele de protocol, printre călătorii şi excursii (un ministru al turismului s-a plimbat oare atât de mult ca d-sa? chiar şi în anul acesta de criză?), a avut în atenţia sa şi exacta evaluare a patrimoniului. A tezaurului, în primul rând. Chiar dacă mărturiseşte cu nonşalanţă că „Sunt ceasuri neclasate încă, dar ele, din punct de vedere muzeografic, sunt piese foarte valoroase” („Prahova”, 21 Iulie). Dar, poate că tocmai aceste călătorii şi excursii au avut menirea să-i deschidă ochii d-nei Lia Maria Voicu. Deşi, după cum desprindem din propriile-i declaraţii şi din înţelepciunea populară, pare să se fi întors cam tot aşa cum a şi plecat.
Iată, de pildă, la Muzeul L.A.Mayer de Artă Islamică din Ierusalim, ceasul de aur al reginei Maria Antoaneta, semnat de ceasornicarul francez Abraham Louis Breguet (1747-1823), este evaluat la apreciabila sumă de 30.000.000 (treizeci de milioane) de dolari. El a fost colecţionat de Sir David Lionnel Salomons, primul primar evreu al Londrei. Alte 40 de ceasuri din aceeaşi colecţie, aflate în acelaşi muzeu, sunt evaluate la 10.000.000 (zece milioane) de dolari (AFP, 20 Martie 2009).
Sigur că se pun acum în balanţă doi monarhi: regina Franţei, Maria Antoaneta, decapitată în 1793, şi ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, mort aproape nouăzeci de ani mai târziu, în 1881, respectiv doi ceasornicari şi performanţele lor, ca să ne referim numai la două dintre piese. De valoarea ceasului său era conştient însuşi împăratul Rusiei – care a fost găzduit la Ploeşti de la 25 Mai până la 13 Iunie 1877, în preziua Răsboiului nostru de Independenţă – astfel că ceasornicul acesta are pentru noi şi o valoare istorică. El l-a lăsat ploeştenilor ca pe un dar cu adevărat împărătesc, de mare, mare preţ, alături de portretul tatălui său, Nicolae I. Ambele piese, portretul şi ceasornicul, şi-au luat locul în Muzeul Prahovei, după înfiinţarea acestuia, imediat după Primul Răsboi Mondial, în vechea Casă Hagi Prodan (conspirată, imediat după venirea d-nei Dulgheru la şefia Muzeului de Istorie, într-o anonimă Casă de târgoveţ). Câţi directori, directori generali, muzeografi şi paznici, a avut acel Muzeu, o lăsăm pe d-na Directoare generală Lia Voicu să ne spună. Ceea ce nu ne va spune este cum de au putut acei puţini oameni – insignifianţi ca număr, dar mari în iubirea lor faţă de istoria neamului şi a locurilor de care s-au legat – să păstreze intacte acele daruri. Pentru că, cu siguranţă că gura acelor bărbaţi, n-a rostit vreodată sloganul des(în)curajator: „Lasă, dragă, toţi fură!”
Din această perspectivă, n-o putem acuza – cum spunea cineva – pe d-na Lia Voicu de prezumţia de nevinovăţie (Ploeştiul rămâne, totuşi, oraşul lui Caragiale). Căci, îndrăsneala dumneaei este binecunoscută la Muzeul de Istorie din Ploeşti. Cine şi-ar fi închipuit, de pildă, că manevra de răsturnare a resultatelor alegerilor din Noembrie 1946, s-ar fi putut repeta după Decembrie 1989? Ei bine, s-a întâmplat aceasta la Muzeul de Istorie din Ploeşti unde, în 1990, au fost alegeri libere de director! Şi cum credeţi că a ieşit Maria Dulgheru directoare, atunci? Prin vot? Nu. Prin complicitatea Comisiei de numărare a voturilor! A spus-o mai târziu, la supărare, unul dintre membrii acelei Comisii…
Astfel că ne putem întreba: Dacă furtul din expoziţia din Muzeul Ceasului este numai vârful aisbergului? Şi dacă din colecţiile Muzeului au fost furate ceasuri cu totul? Şi alte obiecte preţioase, din metale preţioase? Şi nu numai obiecte, dar şi tablouri şi documente şi cărţi vechi şi numismatică şi piese filatelice şi cine ştie ce alte valori inestimabile, din inimaginabilul tezaur cultural adunat în Muzeul de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova şi în secţiile sale? Ne îndreaptă spre acest gând faptul că inventarele vechi au fost înlocuite cu altele noi. Sub pretextul unei transcrieri. S-au făcut, adică, alte inventare, cu alte numere de inventar, fără nicio corespondenţă cu cele vechi, deşi, unele piese au intrat în circuitul ştiinţific, cu numerele pe care le aveau, dacă au fost publicate înainte de noua inventariere. Iar dacă autoritatea de care se bucură d-na Dulgheru/Voicu, în organismele muzeografiei româneşti, a făcut ca fenomenul acesta al reinventarierii, să se extindă ca o molimă, atunci avem de-a face cu cea mai mare fraudă ce s-a comis în patrimoniul nostru cultural, de la ocupaţia sovietică încoace.
Ceea ce ne miră nu este d-na Lia Maria Voicu. Ci, grija acelor bărbaţi din Ploeşti şi din Bucureşti, cari leşină când pronunţă cuvîntul Istorie, dar, care, totodată., de la descoperirea din 2008, de către Poliţie şi Direcţia Judeţeană Prahova pentru Cultură şi Patrimoniul Cultural Naţional a furtului, i-au pregătit, prin netezirea alegerii în fruntea Biroului Executiv al Comitetului Naţional Român ICOM, în 2009, şi acordarea doctoratului, în 2010, păstrarea la conducerea Muzeului şi după vârsta de pensionare. Pe care dânsa deja o are.
Octavian ONEA
Articolul d-lui Onea este documentat si dovedeste ca stie multe din culisele murdare ale conducerii Muzeului de Istorie. De fapt atat Lia Dulgheru cat si Eugen Stanescu au mai fost cercetati penal in anii 90. Nu inteleg de ce Mircea cosma ii protejeaza mai ales ca Lia Dulgheru are peste 65 de ani si trebuia sa se pensioneze iar Eugen Stanescu este bolnav, cu greu te intelegi cu el. Totodata nu reprezinta nimic in stiinta istorica.
Care este scopul pentru care ii mai tine in functie pe directoarea de la Muzeul de biologie umana, Ionescu, care si ea a depasit varsta de pensionare si pe Costel Manolache de la Scoala Populara de Arta?
Ca sa-si creeze o imagine buna, a comandat articole favorabile despre Muyeul Ceasului in presa (ex. Lurnalul National din 22-09-a.c.).
Salariatii de la Muzeul de Istorie se roaga la Dumnezeu sa se intample ceva cu Cosma poate asa scapa de Lia Dulgheru care este prost vazuta si care nu are nici o contributie stiintifica demna in domeniul "Cartii vechi" in care se tot da specialista.
Deasemenea il mentine in serviciu pe Al. Badescu trecut de varsta de 80 de ani cand sunt atatia tineri bine pregatiti care pot fi promovati.
Ca tot romanul impartial ne intrebam ce se ascunde in aceasta atitudine mai mult de cat binevoitoare a d-lui M. Cosma.
Interesant articol. Asteptam si altele la fel de interesante .
Ar fi foarte interesant ca domnul Octavian Onea si altii ca el sa isi vad de nerealizarile lui..si sunt multe.. ar fi mai bine sa va uitati cum arata muzeele din prahova in momentul de fata. Nu cunosc cine este Lia Voicu, dar am locuit mult timp in Prahova si stiu cum aratau muzeele in urma cu vreo 10.15 ani..
Cine este Octavian Onea? Nu gasesc mare lucru pe google, in afara unoir articole mai mult decat subiective.. nu am nimic personal cu nimeni, dar vad foarte mult subiectivism? nu s/a facut nimic bun la muzeele alea din ph?//la care sa fi contribuit si direct asta?
Exceptional articol, felicitari d-lui Onea.
Madam Dulgheru, cea care coordoneaza de ani buni mafia fosilelor din cultura prahoveana este desconspirata cu argumente solide si convingatoare.
Pacat de urbea lui Caragiale, moarta de mult timp din punct de vedere cultural din cauza acestor capuse.
Felicitari inca odata d-lui Onea pentru curajul si luptei sale pentru adevar.
Anonimul de mai inaintea mea, probabil sluga a Liei Voicu, sau chiar ea insasi, ii cere d-lui Onea, autorul articolului, sa-i spuna ce a facut pentru muzeele din Prahova. Penibil si tragic….
Bravo coana Lia Voicu! Daca nu era mamitica Voicu care sa patroneze furturile din muzeele Prahovene ramaneam orfani de cultura.