Epoca de Aur (1)
Viaţa economică
Urbea noastră s-a născut ca un oraş industrial. La începutul secolului XX, partea de sud a oraşului arăta ca o pădure de sonde. Aveam în Câmpina cea mai mare rafinărie de petrol din Europa în acea perioadă. În oraş şi în împrejurimi funcţionau şi alte întreprinderi legate de industria petroliferă: fabrica de acid sulfuric, atelierele centrale ale societăţii “Steaua Română” (pentru utilaj petrolifer), Uzina Poiana a societăţii “Astra Română”, care repara tractoare şi alte utilaje folosite în schele. Pe malul râului Prahova fusese construită o uzină electrică foarte modernă, de mare capacitate, care furniza curent electric pentru motoarele de sondă şi pentru oraş.
În anii ‘50, industria petroliferă a fost preluată de o societate mixtă sovieto-română. Aramata română, care pe frontul de est fusese aliată cu armata germană, a fost acuzată de sovietici că a provocat mari pagube în zona sa de front (Odessa, Crimeea). Pacea de la Paris a impus României o mare despăgubire de război (aproximativ 400 milioane de dolari), care a fost în mare parte achitată prin produse industriale şi agricole. Pentru a fi controlată plata acestei datorii, s-au înfiinţat foarte multe societăţi mixte de tipul: SovromPetrol, SovromTransport, SovromConstruct, SovromCiment şi multe altele, care acţionau în industria forestieră şi piscicolă. Beneficiile se împărţeau inegal, sovieticii luând partea leului şi plătind produsele la preţuri derizorii. Datoria de război a fost ani de zile grea povară pentru societatea românească din anii ‘50.
În Câmpina îşi avea sediul cel mai important dintre aceste sovromuri, SovromPetrol, care organizase mai multe unităţi de producţie numite tresturi (trest era pronunţia rusească a cuvântului englezesc trust). Trustul 1, care se ocupa de exploatarea petrolului în tot raionul Câmpina – (raion era o subunitate administrativă pentru o zonă foarte mare numită regiune. Era un model copiat de la sovietici. Regiunea Prahova avea ca raioane Buzău, Cislău – Pătârlage, Câmpina şi Târgovişte. Raionul nostru începea la Azuga, iar în partea sudică cuprindea Morenii, Băicoiul şi alte localităţi din câmpie) – îşi avea sediul pe bulevardul oraşului, unde este acum Institutul de Petrol.
Pe structura aceasta, în perioada 1965 – 1990 (Epoca de Aur) se dezvoltă o industrie uriaşă. Oraşul avea şapte întreprinderi republicane, cu mii de muncitori, un combinat de industrie locală – «23 August», care avea fabrică de mobilă (exporta mult), fabrică de teracotă (lângă Muzeul Grigorescu), două cărămidării, două mori puternice, fabrică de panificaţie, fabrica de ciorapi şi altele, mai mărunte, care ţineau de cooperaţia meşteşugărească.
Prin anii ‘70, activul de partid local a alcătuit o documentaţie, încercând să obţină pentru oraş titlul de municipiu. Argumentele erau următoarele: producţia industrială din Câmpina egala pe cea a două judeţe (Tulcea şi Sălaj), oraşul avea cel mai mare număr de membri de partid la mia de locuitori, cei mai mulţi maiştri şi tehnicieni la mia de locuitori, cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori. Populaţia era atunci de 40.000 şi zilnic veneau din împrejurimi să lucreze în uzine încă 40.000 de navetişti.
Titlul de municipiu a fost refuzat constant de Nicolae Ceauşescu, care afirmase că în urma celor câteva vizite pe care le-a făcut la obiectivele industriale, a primit mai mult scrisori cu revendicări şi reclamaţii decât flori. De la Nicolae Ceauşescu ni se trage şi această industrializare forţată a oraşului. În tinereţea sa, făcuse câteva luni de studii la o academie militară în oraşul Frunze din Uniunea Sovietică. Acolo învăţase că socialismul înseamnă industrie grea, cu pivotul ei principal, industria construcţiilor de maşini. În dorinţa de a grăbi instalarea sistemului socialist cât mai rapid, a creat şi conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată, a umplut oraşul de o industrie nerentabilă, care consuma foarte multă energie şi materii prime, care veneau parţial din import (minereul de fier era adus din India, Brazilia şi Australia, iar transportul costa mai mult decât valoarea minereului). Uzinele republicane aveau mii de muncitori, Neptun-ul – 4000, Turnătoria – 5000 şi la celelalte uzine personalul era în jur de 3.000 – 4.000 de muncitori. Unele dintre ele, Energopetrol, Electromontaj, aveau filiale în toată ţara. La fel şi Institutul de Petrol. Institutul de Cercetare pentru activităţi de foraj avea în epoca lui de glorie 1800 de angajaţi în Câmpina şi în alte sucursale din ţară. Această industrie, gigantică pentru un oraş cu posibilităţi limitate în ceea ce priveşte forţa de muncă (pentru întreprinderea de piese turnate au fost aduşi sute de muncitori din judeţele Neamţ şi Botoşani), nu a fost niciodată rentabilă.
Emblematică pentru stilul de lucru din marile întreprinderi ale timpului ar fi această turnătorie, ridicată în marginea oraşului, într-o zonă pitorească, unde exista un lac sărat folosit de câmpineni vara pentru băi. Directorul Marinescu, fost strungar la Uzina Poiana, avea o relaţie de amiciţie cu primul ministru de atunci, Constantin Dăscălescu, care şi el în tinereţe lucrase ca strungar. Având această prietenie cu colegul său de tinereţe, Marinescu a făcut nişte abuzuri de necrezut chiar pentru epoca aceea de dictatură. Secretara lui lua primă cât valoarea unei Dacii, angajase mulţi protejaţi, avea un pictor care lucra pentru el, un agronom pe care îl instalase şeful cantinei şi avea în plus peste schema de personal aprobată aproape 1000 de angajaţi. Lucrurile au degenerat de la an la an şi s-a aflat de aceste abuzuri în centrala care coordona întreprinderea, aşa că Nicolae Ceauşescu a trimis o comisie de anchetă condusă de Ilie Verdeţ (care a fost şi el, într-o perioadă, prim ministru). Acum apare amuzant să reconstituim acest episod. Comisia îşi încheiase lucrările, constantând o mulţime de nereguli şi s-a făcut o analiză în sala mare a Casei de Cultură, unde era invitat tot activul de partid al oraşului (activul de partid fiind format din directorul şi secretarul de partid din fiecare întreprindere şi instituţie).
Îmi amintesc felul cum a fost pregătită plenara activului de partid. Secretarul cu probleme organizatorice, tovarăşul Bengea, cu doctorat la Ştefan Gheorghiu şi foarte ambiţios să facă carieră, îşi instruia subordonaţii: “Tovarăşi, când intră tovarăşul Ilie Verdeţ, toată sala se ridică în picioare, aplaudă şi scandează: Ceauşescu PCR! Acum fiţi atenţi, eu ies pe uşă afară, mă întorc, dar nu mai sunt Bengea, sunt tovarăşul Verdeţ. Vă ridicaţi şi aplaudaţi să vedem cum iese”. A urmat un moment de mare penibilitate. Bengea, care era un tip masiv, plin de el, intră furtunos pe uşă şi rămâne perplex. Nicio reacţie din partea sălii. A început să râdă stânjenit şi a renunţat la această mascaradă.
Surprinzător a fost Ilie Verdeţ, care a comunicat rezultatele anchetei pe un ton ponderat şi a avut tot timpul un comportament civilizat, neobişnuit pentru un mare lider al partidului. Marinescu a fost destituit şi înlocuit cu un inginer ploieştean, care în tinereţe făcuse sport de performanţă. Poate de aici curajul cu care a explicat la următoarea plenară a activului de partid câmpinean de ce întreprinderea aceasta uriaşă, care îşi redusese personalul la 4000 de muncitori, nu-şi va putea face niciodată planul de producţie. Acest plan cuprindea mulţi indicatori: producţie fizică, producţie netă, productivitatea muncii, export şi altele. Explicaţia pe care a dat-o directorul proaspăt numit este reprezentativă pentru toată industria din Epoca de Aur. Acesta a spus că pentru piesele turnate din fontă în uzina lui, avea nevoie de furan, un produs care venea de la rafinăria Brazi, fiind extras din petrol. Întotdeauna furanul ajungea cu întârziere, din motive obiective. Piesele turnate din fontă plecau de la Turnătorie la Uzina Mecanică (fostă ACC) unde erau finisate şi asamblate în capete de erupţie, prăjini de sonde şi alte utilaje folosite în schele. Turnătoria, din lipsă de furan, livra cu întârziere piesele de fontă Uzinei Mecanice. Aceasta le primea spre prelucrare deja într-o perioadă când producţia lor era întârziată. Realizate dincolo de timpul prevăzut în plan, aceste utilaje necesare la extragerea petrolului în schele, ajungeau şi ele cu mare întârziere. Schela extrăgea petrolul dincolo de timpul prevăzut cu Rafinăria Brazi, care îl prelucra, Rafinăria făcea furanul vital pentru turnătorie cu întârziere de luni de zile şi când ajungea acolo era deja imposibil ca uzina să-şi mai facă planul la timp. Acest cerc vicios, de la întreprinderi la întreprinderi conduse într-un mod centralizat şi neraţional, a dus toată industria ceauşistă în starea de faliment şi la prăbuşirea care a urmat după decembrie 1989.
Alin CIUPALĂ
