EVENIMENT EDITORIAL LA CÂMPINA: „Democraţia sub asediu”

Despre degradarea sistemului politic şi încălcarea standardelor democraţiei într-un nou volum ce urmează a fi lansat la Câmpina de Armand Goşu, profesor universitar şi expert în spaţiul ex-sovietic

Născut la Câmpina, unde a urmat școala generală și liceul, Armand Goșu a absolvit ca șef de promoție Facultatea de Istorie a Universității din București. Are un doctorat în istoria politicii externe a Imperiului rus, susținut la Universitatea din Moscova (1998), și stagii de cercetare post-doctorale în mai multe țări. A lucrat ca cercetător la Institututul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, apoi director de programe la Institutul Român de Istorie Recentă, înființat de Fundația olandeză MATRA la București, și conferențiar la Universitatea din București, unde predă cursuri despre trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al Rusiei și al URSS. 

Cea mai recentă carte pe care şi-a pus semnătura – „Democraţia sub asediu. România în context regional” (Editura Corint, 2019) – este un volum de studii despre nivelul de democrație și mai ales despre derapajele lui înregistrate în țări precum România, Turcia, Ungaria, Rusia sau Republica Moldova, lucrare pe care a coordonat-o împreună cu politologul Alexandru Gussi şi pe care o va lansa şi la Câmpina vineri, 20 septembrie, la ora 18.00, în spaţiul primitor al Librăriei Elstar.

– D-le Armand Goşu, care este geneza acestei cărţi extrem de interesante şi de actuale? Cum v-a venit această idee? 

– Ideea acestei cărți a apărut în seara zilei de 10 august 2018, la demonstrația diasporei din Piața Victoriei. Eram acolo împreună cu Lucian Popescu, redactorul șef al platformei contributors.ro, iar violența cu care au intervenit trupele de jandarmi, diversele provocări, tentative de diversiune, destul de grosolane, de tipul celor din 1990-91, de la începutul tranziției de genul celor operate de Ion Iliescu și generalii lui, ne-au lăsat să înțelegem că eram martorii unui moment semnificativ în evoluția regimului din România. Discuția noastră a continuat cu identificarea unor posibile evoluții ale regimului politic. Au am spus că regimul de la București se inspiră de la Ankara și Budapesta. Colegul meu insista că ar exista și o componentă estică, și aducea în discuție Moscova lui Putin și deriva autoritară de la Chișinău, a lui Plahotniuc. Am căzut amândoi de acord că s-a scris puțin despre acest subiect în limba română, astfel încât aproximările comentatorilor și ziariștilor se datorează absenței unor informații despre derapajele anti-democratice din ultimul deceniu și jumătate. Concluzia discuției, la 22.30, când a trebuit să ne retragem din piață, pentru că jandarmii începuseră să gazeze pur și simplu toată zona, a fost că trebuie să pregătim un dosar pentru contributors.ro în care să explicăm prin ce se caracterizează fiecare dintre aceste modele. Am identificat mai mulți colegi care au publicat aici, pentru că era vital important ca articolele să nu fie tehnice, ci unele bine scrise, care să poată fi citite, de un public care are o cultură generală medie. Primul grupaj a apucat să apără pe platorma contributors.ro. 

Întâmplarea a făcut să iau prânzul în oraș cu Ana Antonescu, redactorul șef de la Corint, pentru a discuta un alt proiect editorial. A venit vorbe și despre seria de articole pe tema regimurilor autoritare, iar doamna Antonescu m-a întrebat dacă pornind de la acele articole aș putea pregăti în câteva luni un volum de studii, pentru că publicul e interesat de temă. Condiția a fost să avem un articol solid despre România și să scriem cartea în şase săptămâni, ca s-o poată scoate la târgul din noiembrie. 

Am apelat la colegul meu de departament, Alexandru Gussi, poate cel mai fin analist al realităților politice din România, cu un doctorat strălucit la Paris, însă prea puțin prezent în spațiul public din cauza unei timidități excesive, și de vreme ce el a promis că va fi gata în câteva săptămâni, am anunțat editura să pregătească contractul. 

– Cât de greu a fost să strângeţi contribuţii atât de diverse (despre Turcia, Ungaria, Moldova, Rusia) şi totodată atât de incitante? Și de ce lipsesc analize importante despre Polonia, de pildă, Ucraina?

– Nu e deloc simplu, pentru că nu ai un corp de experți în România, care să-ți acopere competent aceste subiecte. Și nu puteam scoate cartea cu analiști improvizați. Era preferabil să recomandăm ceva pentru a fi tradus în limba română. Deci, aveam nevoie de autori care știu limba maghiară, ca să scrie despre Ungaria, știu bine Rusia și limba rusă, pentru a scrie despre regimul Putin, știu turcă pentru Erdogan. Competența a fost primul și cel mai important criteriu. Nu doream să construim un volum cu expertiză improvizată. Mai bine renunțam la proiect. Dacă vă uitați pe lista autorilor o să vedeți că Dragoș Mateescu este profesor la Izmir, în Turcia, că Stefano Bottoni, colegul nostru italian, este cercetător la Budapesta, unde pregătește o carte despre Viktor Orban, că Igor Munteanu, fostul ambasador al Moldovei la Washigton, este astăzi deputat la Chișinău. Fiecare dintre autori are competențe neîndoielnice pe domeniul lui. Mihai Maci și Octavian Manea au venit cu perspective interesante, unul dinspre literatura franceză de specialitate, altul dinspre cea anglo-saxonă, rotunjind în chip fericit volumul. La rândul meu, am scris un studiu mai amplu, în care mă concentrez pe anii 1990 în Rusia, încercând să ofer un răspuns la întrebările dacă democrația a avut vreo șansă reală în această țară și care sunt rădăcinile regimului autoritar electoral al lui Putin. Predând de mulți ani viața politică din Rusia, la Universitatea București, o parte a acestui studiu constituie o parte din cursul meu. 

Un capitol despre Polonia lipsește pentru că n-am identificat un autor cu un background de științe politice sau istorie recentă care cunoască bine Polonia și realitățile de acolo și să se alăture colectivului. În cazul Ucrainei, regimul politic de acolo nu se poate numi autoritar, deci nu avea ce să caute în volum, din perspectiva ultimelor evoluții. 

– Care este firul care străbate toate aceste intervenţii?

– Este dat de titlul volumului, Democrația sub asediu. Fiecare articol reușește într-o măsură mai mică sau mai mare să explice cum, de ce, când s-a produs această degradare a sistemului politic din fiecare țară, care s-a tradus prin încălcarea standardelor democrației reprezentative și liberale. 

– Cum vedeţi rolul Americii în acest context regional atât de tulbure? Recent se remarcă o apropiere şi mai strânsa între SUA şi Polonia, totuşi un stat puternic, dar cu mari probleme în ceea ce priveşte funcţionarea democraţiei. Cine ar fi crezut, acum zece ani, că Polonia sau Ungaria vor ajunge la aceste derive? 

– Rolul de paznic al democrației este jucat mai ales de Bruxelles și de instituțiile Uniunii Europene. SUA sunt dedicate competiției economice cu China și problemelor de securitate. Mai mult, administrația Trump e chiar fericită cu Viktor Orban la Budapesta, respectarea standardelor democratice nemaifiind o prioritate pe agenda americană. E o administrație atipică la Washington, schimbările în politica americană – ne plac sau nu – sunt dramatice, și ele modifică radical mediul internațional. Suntem într-o lume multipolară, asemănătoare cu cea dinaintea Primului Război Mondial. Deci, va fi tot mai greu de supraviețuit într-un mediu tot mai toxic, iar pentru asta trebuie mai multă inteligență, suplețe și capacitatea de adaptare.

– Cum credeţi că se diferenţiază, totuşi, România faţă de celelalte ţări analizate în volum? Să recunoaştem că nu se află într-o companie prea selectă. Mai există vreo speranţă de a îndrepta/ repara răul produs după alegerile din 2016? 

– Situația cu democrația e precum prima frază din romanul Ana Karenina: familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită, însă, e nefericită în felul ei. Așa și cu democrația. Fiecare regim nedemocratic, e nedemocratic în felul său. Drumul fiecărui regim autoritar analizat în cartea noastră e diferit, chiar dacă au ajuns aproximativ în același loc. De aceea, e mai bine să operăm cu categorii foarte largi și să nu forțăm asemănări sau comparații care simplifică până la exces. Între regimul Dragnea, care încă nu s-a încheiat, deși titularul e în închisoare, și regimurile Orban sau Erdogan sunt diferențe destul de mari, date de specificul vieții politice, de cultura și tradițiile politice. Dar, nici România, nici Ungaria, nici Turcia, și nici Rusia, nu au fost și nu sunt de pildă democrații reprezentative, ci democrații electorale. Turcia și Rusia sunt și mai departe de stadardele democratice, sunt regimurile autoritar electorale. Deci, ca să înțelegem corect aceste cazuri, e bine să le analizăm separat. 

– Cât de importantă credeţi că este ancorarea României în spaţiul Uniunii Europene pentru a frâna de-democratizarea? Putea face mai mult UE în întreaga zonă, altfel decât a făcut?

– UE e un club select, în care fiecare membru trebuie să respecte o anumită etichetă. Atunci când n-o face, riscă să fie lăsat pe dinafară. Deci, până și elita de preda care conduce România nu are interesul ca țara noastră să fie dată afară din UE. Pentru a rămâne în acest club ea știe că trebuie să plătească un preț, astfel că mai face și ceva reforme, nu doar mimează. După 2007 s-a văzut însă, foarte bine, că UE nu are instrumente eficiente pentru a împiedica derapajele statelor membre, și nu e vorba doar despre România. Dar, mai bine citiți studiul profesorului Alexandru Gussi, care deschide volumul, pentru că este prima și cea mai completă analiză despre evoluția regimului politic din România după aderarea la UE. 

– Ştim foarte bine că d-voastră sunteţi expert în spaţiul ex-sovietic şi aţi contribuit la materia volumului cu un studiu despre derivele din Rusia putinistă. Cum comentaţi recentele manifestări din Rusia, care arată totuşi că, în ciuda represiunii, există în continuare segmente din societatea rusă care tânjesc/ aspiră la democraţie şi au curajul să înfrunte aparatul represiv al lui Putin?

– Demonstrațiile din această vară, generate de refuzul autorităților de a înscrie candidații independenți în cursa electorală pentru alegerea consiliului muncipal din Moscova, un organism fără prea multă putere, au potențialul de a transforma regimul din Rusia dintr-unul autoritar electorală într-o veritabilă dictatură. A început să se manifeste în spațiul public o generație nouă, tineri care s-au născut odată odată cu venirea lui Putin la putere, care nu cară în spate un bagaj sovietic și pentru care prioritară este schimbarea regimului și re-democratizarea Rusiei. Deci, cred că această nouă generație care s-a manifestat plenar abia în această vară, ne dă motive de optimism, ne readuce speranța că Rusia ar putea redeveni parte a lumii occidentale. 

Motivul pentru care Putin face acest lucru, nu e greu de ghicit. Are nevoie cu orice preț de liniște în interior pentru a rezolva dosare extrem de complicate, în primul rând să pună capăt războiului cu Ucraina, să negocieze teritorii (Crimeea) și zonă de influență (Donbass). De ce se grăbește? Pentru că se apropie 2024, iar competiția pentru succesiunea lui Putin la nivelul elitei moscovite o să înceapă cât de curând. În acest mare pachet de probleme care se vor rezolvate, o să fie și reglementarea transnistreană. 

Codruţ CONSTANTINESCU