Moto. „Ei, ce vreţi domnule – au învins muştele!” (Curzio Malaparte)
Dau drumul la radio, vorbeşte un parlamentar al opoziţiei despre un subiect oarecare, parcă era ceva economic. Îmi atrage atenţia ideea, pe care o citez aproape ad litteram: de aia suntem opoziţie, ca să votăm totdeauna împotriva puterii. Asta îmi întăreşte observaţia, de multe ori scrisă în acest colţ, asupra analfabetismului într-ale ştiinţei politice al multora dintre conducătorii de la diferite nivele. Abecedarul politologiei spune că scopul politicii este binele public şi că ambele forţe trebuie să conlucreze întru realizarea acestuia, temperîndu-şi însă reciproc excesele. A vota pur şi simplu automat împotriva oricărei iniţiative a puterii distruge însăşi esenţa parlamentarismului, care este ajungerea la soluţia cea bună prin dezbatere în contradictoriu. Dacă ar fi adevărat ce a spus ilustrul politician citat la început, am putera înlocui parlamentarii cu automate setate să voteze mereu împotriva propunerilor puterii. Şi ar fi mai ieftin. Fraza, scăpată din viteză dar denotînd o concepţie înrădăcinată în subconştient, denudează modul de funcţionare al instituţiilor noastre de decizie, în care nu gîndirea soluţiilor este esenţială, ci ordinul venit de la şeful cel mare, ceea ce te dispensează de propria analiză. Un alt exemplu:
s-au publicat stenogramele şedinţei în care s-a decis invitarea Regelui Mihai de a ţine un discurs în Parlament. Un gest (prea) tardiv, care ar fi trebuit făcut acum 20 de ani. Nu mă interesează aici jenantele jocuri de culise ale PDL, capabil să treacă de la o opţiune la cea opusă peste noapte. Şocante în intervenţiile onoraţilor parlamentari mi s-au părut precarităţile de informaţie şi de înţelegere a istoriei, nivelul sub-cultural al discuţiilor. Mulţi nu ştiu (în ciuda a ceea ce s-a publicat după 90, ba chiar şi înainte) decît o vulgată istorică de liceu comunist, propagandă, şi n-au reţinut din tot ceea ce a însemnat Monarhia pentru ţară decît faptul că regele Mihai a fost decorat de Stalin. Atîta rea voinţă şi mărginire te lasă fără replică. Mai greu explicabilă este încrîncenarea, mergînd pînă la jignire mahalagească, a preşedintelui Băsescu, nu ştiu de ce pornit împotriva Regelui. Reacţia sa, lesne psihanalizabilă, este reacţia unui deficit de legitimitate. Expresia cu ex-regele este ea însăşi o grosolănie perpetuată din anii 90 şi bazată pe un fals de cunoaştere, nu există ex-rege, un rege rămîne rege chiar cînd îşi pierde tronul, nu este ceva electiv care poate fi pierdut. Bucuria este că le e frică încă de un rege senect şi de posibilul lui urmaş, controversat. Oare de ce? Indiferent de părerea pe care o avem faţă de monarhie, de cît de puternică ne-ar fi opoziţia faţă de principiile ei, o minimă educaţie ar trebui să ne facă să înţelegem că Regele este azi un monument viu, şi ar trebui tratat ca atare. Tristeţea istoriei noastre de azi este că avem un rege, dar nu mai avem un popor pentru acest rege rătăcitor în propria ţară, din care nu au rămas decît graniţele desenate pe hartă, pentru că poporul acesta şi-a pierdut identitatea, fiind castrat de istorie. Morala fabulei? Incultura ne este natura, iar incultura istorică este dezastrul naţional. Ce ar fi un om căruia mîna stîngă i-ar lovi continuu peste mîna dreaptă sau invers, în loc să lucreze cu ambele? Această întrebare ar trebui pusă candidaţilor la parlamentul viitor.
P.S. După articolul de săptămîna trecută, un nou exemplu, dl. Theodor Meleşcanu a îndrăznit să susţină că n-ar trebui exclusă o colaborare cu Băsescu. Imediat, Sistemul a reacţionat cu violenţă, punîndu-l la colţ. QED.