Editorial

RIDICOLUL NU UCIDE

Să fii şeful unui partid care se poartă ca şi cum ar fi partid unic şi să te căciuleşti pentru o alianţă pe lîngă un personaj inexistent, şeful unui partid inexistent arată o inconsistenţă politică de mirare chiar pentru moluscoida noastră viaţă publică. Asta după ce „fenomenul” respectiv ţi-a mai tras o dată clapa cînd cu privatizarea Oltchim. Să te numeşti Geoană sau Tăriceanu şi să crezi că mai ai o vorbă de spus în politică, să te autopropui egolatru ca preşedinte, sau să fii jurnalist sau comentator şi să mai mizezi pe aceste edecuri înseamnă, la fel, să fii complet imun la ridicol. Să ai într-un partid oameni de calitatea intelectuală a lui Papahagi sau Funeriu şi să o alegi cu o majoritate zdrobitoare pe Elena Udrea ca preşedintă, înseamnă să faci din derizoriu stindard. Şi standard. De ce nu poate politica noastră să intre în zodia unei minime seriozităţi? Nici măcar acum, cînd Istoria dă peste noi năvală, noi nu o întîmpinăm decît cu „spirite de glumă” care dau bine la electoratul manelizat. „…înţelepciunea indivizilor a fost suprimată de prostia conservatoare a colectivităţii”, scrie marele istoric şi jurnalist englez Paul Johnson. Puţinii oameni cu un cuantum normal de înţelepciune care intră în viaţa noastră politică au minime şanse de a impune o raţionalitate decentă. Ce pretenţii să ai de la indivizi ca Zgonea, Liviu Pop, Cristina Anghel, Eugen Nicolicea, şi mulţii alţii care şi-au pierdut funcţia atavică a mamiferelor gînditoare: aceea de a roşi de ruşine?!

Despre DD nu pot spune nimic, el este oricum un mutant, un revenant dintr-o lume improbabilă, aşa ceva „nu se există”. De fapt guvernul Dragnea-Voiculescu (Ponta e doar numele de pe etichetă, marfa nu coincide cu ambalajul) este el însuşi o încropire bazată pe votul celor din morminte. Numărul nereuşitelor sale este halucinant, coşmelia însă ţine, pentru că se bazează pe această invulnerabilitate a ne-simţirii. Acum citesc fără să mă mai mir că au de gînd să introducă votul obligatoriu. Prostimea, cum ar zice alt imun la ridicol, Banciu, parcă nu ar fi votat destul, şi cînd spun asta nu mă refer la certificatul de studii. Scrie acum pe ecran că PPDD va intra la guvernare săptămîna viitoare. Finis coronat opus. Este o încununare deplină a vidului absolut din politica noastră. Ce nevoie are PSD-ul de acest aliat pitoresc? Nu se poate da, fireşte, nici o explicaţie raţională. Doar una, vag, psihanalitică: partidul acesta totalitar în fundamentele sale, antidemocratic în structura sa bazală, vrea toată puterea. Nu poate, pur şi simplu, concepe existenţa unei opoziţii. După ce Antonescu a imaginat un 23 august al său, întorcînd armele împotriva aliatului de ieri şi aliindu-se cu duşmanul din acelaşi ieri al politicii (fără să-i fie teamă de ridicol, fireşte!), PSD s-a trezit (oroare!) într-un cadru politic aproape democratic, în care puterea sa chiar depinde de votul schimbător. Pierzînd toate meciurile, realizînd la timp cacealmaua în care intrase, Antonescu a încercat să schimbe din mers competiţia. Şi discursul, pentru că ridicolul nu ucide. Nici pe nenea parlamentarul (uitat fie numele său) care plîngea de la tribună, implorînd solidaritatea colegilor ca să nu vină DNA-ul să-l salte, nu l-a doborît ridicolul. Şi solidaritatea a venit, fireşte. Fără pic de ruşine. Impenetrabili, aceşti oameni rezistă acolo sus pentru că nicio dubitaţie, nicio ezitare, nicio interogaţie asupra sensului nu le tulbură siestele prelungite. Cum să te aliezi cu DD? Ba mai mult, să şi încerci să justifici asta pentru neamul elector ca fiind ceva perfect normal. Pînă la ce grad de anomie mai poate scădea temperatura morală a societăţii noastre? Care este limita de rupere? O ţară condusă de fantoma Elodiei este o ţară fără speranţă. Acum cîteva cicluri electorale lozinca principală a fost: schimbarea. Nu s-a schimbat nimic, răul a devenit mai ţestos. Acum, cîteva partide mici vehiculează aceeaşi idee. Dar, vorba filosofului cel trist: cum să schimbi o încremenire în proiect?

P.S. O sumară documentare îmi arată că la învăţămînt au fost din 89 încoace 20 de miniştri. Recordul îl deţine anul 2012 cu nu mai puţin de 6 (sic!).Are asta o legătură cu cele de mai sus? Evident. În ostracizatul nostru Interbelic trei sferturi dintre academicieni erau membrii ai Parlamentului, în plus Regele mai numea câţiva senatori dintre intelectualii de frunte care nu mai erau supuşi astfel umilinţelor unei campanii electorale. Acum, şansele de reuşită ale unui specialist autentic în viaţa politică sunt nule. Cum să accepte un acuzat de plagiat să discute „în direct” cu un Mihai Neamţu (de care râd toţi idioţii, într-atât este de deosebit de mlaştina vieţii noastre politice) sau cu un Andrei Cornea? Dau o bere parlamentarului român care ştie greacă veche. Prietenii ştiu de ce…

Christian CRĂCIUN