Editorial. ȚARA POST – SCRIPTUM

Am enervat pe multă lume cu p.s.-urile mele care, de vreo doi ani încoace cred, amintesc număr de număr că omul care vrea să conducă România este un plagiator și un mincinos. Memoria este principala noastră datorie etică. Nu trebuie să ne băgăm capul în nisip și să ne facem, pudici, că nu vedem realitatea. Acum, între cele două tururi, este momentul unei explicații. Omul nu s-a abținut să mintă chiar în momentul în care a ieșit să-și anunțe triumful în primul tur. A susținut, în pofida legii, că BEC organizează alegerile în străinătate, i-a jignit apoi grav pe compatrioții noștri (și, din păcate, și ai săi) plecați la muncă în străinătate. Pentru noi, cei care trăim în România din memorie, țara cea de dincolo de negurile comunismului, un astfel de personaj public este de neconceput. Se pare că nu și pentru o seamă de alți cetățeni. 

Gabriel Liiceanu i-a făcut omului un portret devastator, peste care acesta nu va putea sări în veci, ca peste propria umbră. Din păcate, pentru cîteva milioane de votanți nu a contat decît prezența gălăgioasă a gureșului mitoman pe ecranele televizoarelor. Explicațiile sunt multiple, nu oamenii sunt de acuzat, ci cei care profită cu cinism de lipsa lor de educație în general și educație civică în particular. Pentru ei foarte evidentul fapt că trăim mai scump (doar viața ne este mai fără valoare) decît pe vremea lui Boc nu există, ci numai propaganda xenofobă a lui Ponta. Apropo, aberantul Consiliu pentru combaterea discriminării nu are nimic de zis față de atacurile PSD la adresa naționalității unuia dintre candidați? Iar stînga noastră jună și arogantă, preocupată de fascisme imaginare, nu vede potențialul rasist al acestor declarații ale brilantului tînăr politician, magică speranță a social democrației răsăritene? Se știe că ideologia orbește, ține locul realității reale. Un slogan mai tîmpit decît „mîndri că suntem români” era greu de imaginat. De aceea el a prins atît de bine la oamenii ușor de închis în coaja fascinantă a cuvintelor. Deocamdată, președintele care ne unește a produs falii grave, care vor avea urmări dezastroase. A tras granițe groase de cerneală antipatică între Transilvania și sud-estul țării, între românii și cetățenii de alte etnii care locuiesc în România, între românii din țară și cei plecați la muncă în străinătate, între anumite categorii sociale, încercînd să reinventeze și lupta de clasă. Nu-s prea multe asemenea huntington-iene falii? Într-o țară care literalmente are nevoie de cîteva idei care să-i ofere mult rîvnita unitate. De fapt, discursul lui Ponta ne duce chiar mai departe decît mineriadele mentorului său. Regăsim în el național-socialismul ceaușist în stare pură. Ați citit analiza unui autentic om de stînga, filosoful Mihai Șora, care a împlinit zilele trecute 98 de ani și, cum spune, a trăit pe propria piele și fascismul și comunismul și post-comunismul? E un  semnal de alarmă extrem de îngrijorat care, prin chiar tonul său alarmat, spune multe despre răscrucea la care ne aflăm. Astăzi, cînd scriu aceste rînduri îngrozite de mila viitorului, în toată Europa se aniversează 25 de ani de la dărîmarea Zidului Berlinului. Simbol funest al separării. Pe zidul din mințile noastre sunt scrise o mulțime de nume proprii, nu ale celor care au încercat să-l escaladeze, ci ale celor care pun zilnic cărămizi la înălțarea lui: Iliescu, Năstase, Ponta, Vadim, Mazăre, Hrebenciuc, Olguța Vasilescu, Cati Andronescu, Tăriceanu, Frundo, Tokes, Dragnea, Voiculescu, Vrânceanu Firea, Zgonea, Vântu, Țiriac, Antonescu, Udrea, Oprescu, Constantinescu, Meleșcanu, Cernea, DD, Ciorbea, o liotă de realizatori Tv, altă liotă de ziariști și „comentatori”….zidul e lung și înalt. Semnăturile se adună. Și pentru că toți ăștia trebuia să poarte un nume, li se spune simplu: Ponta. Acum cînd scriu văd manifestația de la Brașov parcă, unde se strigă: afară, afară trădătorii de țară! Așa începe… Somn ușor, națiune!!!

Christian CRĂCIUN