Presa românească acordă o extrem de firavă atenție chestiunilor internaționale, sau măcar europene. Campania pentru apropiatele alegeri europene este o dovadă. Ar fi interesant un sondaj care să arate ce procent de electori au știință realmente despre ce se votează la 26 mai. Și că votul nu are nicio legătură cu mărirea pensiilor, ci este cu totul și cu totul despre altceva. Încerc să fac o comparație. În 1943, conducerea exilului francez la Londra i-a cerut gînditoarei (unul din cei mai mari filozofi ai secolului XX, în ciuda vîrstei de doar 34 de ani la care a murit) să facă un fel de raport despre cum se va putea redresa Franța. A ieșit o carte tulburătoare de meditație istorică, socială, politică, recent tradusă și în română, o analiză năucitoare despre omul post-belic și patriile sale. Ce vremuri, cînd șefii de stat cereau consilierea filozofilor! În zilele noastre, președintele Macron, el însuși cu solide studii de filozofie, somat de revolta anarhică a vestelor galbene, a declanșat Marea dezbatere națională, „un exercițiu de democrație directă”, de consultări ale întregii societăți franceze pe patru mari teme: ecologia, serviciile publice, fiscalitatea, reforma instituțiilor. O dezbatere care a agitat toate mediile sociale, în care președintele a fost foarte dinamic, avînd numeroase întîlniri, bătînd țara de la un capăt la altul, și ale cărei concluzii sînt acum în etapa sintezelor. Nu discut aici potențialul populist al acestei inițiative, mă interesează doar modelul politic. Pentru a mă raporta la situația de la noi. Pun în paralel două modele.
Acolo unde președintele francez a ales acțiunea, implicarea directă, dialogul social, reflexia teoretică, cel român a ales retragerea, absența, celebrul discurs de 5 minute, verdictul din vîrful buzelor. Spun asta apropo de Referendumul pe justiție, la care, precizez de la început, voi vota decis, din tot sufletul, deși îl consider cvasi-inutil. Dl. Iohannis nu a ales nici soluția unui proiect societal „elitist”, filozofic și/ sau științific, a lui De Gaulle, nici prezența invadatoare, specifică secolului internetic, dinamic a lui Macron. Și nu că România nu ar avea probleme mult mai acute decît ale Franței. Chestiunea justiției nu este nouă, dar și cea a învățămîntului, a emigrației, a forței de muncă, a infrastructurii de transporturi, a familiei, a sistemului de sănătate, a construcției întregului sistem politic și constituțional, a educației ecologice… nu ar fi justificat îndestul declanșarea, și la noi, a unei mari dezbateri naționale? Ex-președintele Băsescu, cu flerul lui politic unic la noi, sesizase perfect acest tip de abordare, inițiind acele Rapoarte pe chestiunile vitale: economie, învățămînt, sănătate, alcătuite de specialiști de primă mînă, fără ingerințe politice. Ele sînt și azi modele de analize și de soluții propuse, din păcate prăfuite în fișete, căci oamenii noștri politici sînt prea deștepți pentru a-i consulta pe specialiști. Ei știu, prin definiție, totul, de vreme ce au fost aleși. Președintele Iohannis a ales soluția, parșivă și riscantă, a Referendumului. De ce este riscant, vedem, de pildă, din exemplul Brexitului. Sau chiar la noi, din exemplul Referendumului pentru familie în care Președintele s-a ante-pronunțat într-o anume direcție, făcînd abstracție de neutralitatea necesară. O dezbatere publică autentică (sînt idealist, noi nu avem presă și o dezbatere publică este de neimaginat în absența unei prese cu minimum de inteligență, cultură și onestitate) ar fi fost un exercițiu exemplar pentru maturizarea civică a societății. Ocazie ratată, căci președintele a ales să se ascundă dincolo de zidurile Cotrocenilor, de unde iese arar să se plîngă de malversațiunile PSD-ului. Este totdeauna reactiv, cu întîrziere, niciodată anticipativ. Nu-mi amintesc să fi apărut măcar o dată într-un interviu de două ceasuri despre „starea națiunii” la TVR, sau să dea măcar, ca Trump, scurte săgeți pe Twitter. Să se ducă în școli, universități, tîrguri de carte sau de brînzeturi, în uzine și la mitinguri. Foarte mult la televiziuni. Ștaiful de stratosferă nu este adecvat nici vremii (care este a „societății spectacolului” – Guy Debord, a invaziei media), nici poporului. De exemplu, excelenta inițiativă prezidențială România educată ar avea nevoie de o prezență mult mai insistentă a Președintelui, care să contrabalanseze ubicuitatea distructivă a d-nei Andronescu. O dezbatere adevărată pe tema justiției, eventual urmată abia după aceea de un referendum, ar fi fost, apoi, mult mai greu de sabotat de către PSD. O atragere în discuții a elitelor profesionale ar fi pus surdină prostiilor pe care le auzim cotidian dinspre parlament și guvern, concentrate de analfabetism, ticăloșie, incultură și cinism. Și cam singurele puncte de vedere pe care le exhibă impudic televiziunile, idiotizînd poporul. Președintele ar fi trebuit să creeze o contra ofertă la acest mediu infestat. Ocazie ratată!
Christian CRĂCIUN
