Editorial. PE ASCUNS

Astăzi scriu despre altceva decît despre politică. Oarecum. Despre învățămînt, că tot se discută atît despre cum va începe școala. Dar vreau să vă atrag atenția că, sub amenințarea și sub pretextul bolii globale, se introduc în școala noastră „reforme” care o vor distruge și mai mult decît pînă acum. Unele pe care activiștii de la ISE (Institutul de științe ale educației, căruia i s-a schimbat numele la începutul acestui an în Centrul Național de Evaluare și Politici în Educație/ Ce ne plac numirile pompos găunoase!) nu le-au putut introduce după 2015, căci li s-a opus o oarecare rezistență. 

Toată lumea se plînge de nivelul scăzut al școlii românești, că se învață din ce în ce mai puțin. Că se obțin rezultate proaste la testele PISA. Și se caută explicații. Ce nu se observă este că tocmai asta se urmărește prin neîncetatele reforme care se bat cap în cap și rotația amețitoare a miniștrilor de profil. Scurt spus, școala ar trebui să contribuie la scăderea nivelului de prostie, incultură (nu sînt același lucru) și mîrlănie din societate. Este un obiectiv pe care nu-l veți găsi nici măcar sugerat sub noianul de vorbe de plastic rugos al documentelor de specialitate. Toate pedagogiile care ni se vînd ca ultimul răcnet de „modernizare”, fantasma penibilului „model finlandez” după care pică-n limbă toți formatorii noștri de opinie, tot acest învățămînt cu tot mai multă joacă și bună dispoziție și tot mai puțină muncă, mai puține note, fără ierarhii și fără „stres”, obsedat „să se scoată” (în comunism aveam expresia „ce s-a băgat”) din programe, tocmai asta urmărește: masificarea, omul care nu știe decît să „negocieze” (inclusiv notele), consumatorul compulsiv. 

Acum, la adăpostul nopții pandemice, se continuă dez-umanizarea (înțeleg prin asta distrugerea componentei umaniste a școlii medii și a liceului) învățămîntului. Prin dezarticularea disciplinelor esențiale: literatura, gramatica, istoria, geografia, filozofia. Prin eliminarea din studiul limbilor străine a aspectului cultural (ce știu despre istoria Franței sau a literaturii franceze bacalaureații noștri care dau proba de franceză? Idem engleză). S-a construit cu răbdare în ultimele decenii imaginea profesorului ca dăunător, ca principală cauză a eșecului catastrofal al școlii românești. Părinții îi urăsc pe profesori. Elevii îi disprețuiesc, în consecință. Oficialii îi ignoră. Și, după o lege ineluctabilă, realitatea a început să semene cu imaginea. De fapt, conservator și rob al „învățămîntului tradițional”, acest tip de profesor dădea valoarea școlii noastre. Specialiștii care ne bat la cap că la orele de română trebuie să-i învățam pe copii cum se scrie un CV sau o scrisoare de intenție, nu „expirații” Creangă ori Sadoveanu, nu pot explica de ce elevii învățămîntului tradițional, cei care erau în stare să facă „analize literare” și „paralele” de 5-10 pagini, care știau să facă analize gramaticale de fraze complicate, știau foarte bine și să scrie cereri și orice alt tip de text. Comunicau de minune. Acum se scoate latina, și, de facto, religia (prin eliminarea notării, aici ar trebui o discuție separată), matematica a fost amputată prin afilierea ei cu informatica, în locul alianței naturale cu fizica ș.a.m.d. Consecința: să învățăm cît mai puțin, pentru că foarte puține ne trebuie în realitate. 

Realitatea este că, oscilînd ca măgarul lui Buridan, între a pregăti tinerii pentru traseul învățămîntului superior sau pentru „meserie”, incapabilă să facă o secvențiere și o opțiune rațională, școala noastră sucombă în sub-mediocritate și analfabetism programatic. Cultura generală, armătura pe care se construiește o personalitate umană armonioasă, este total eliminată din proiecțiile de om post-uman cu care ne ucide viitorul ministerul. Problema pandemiei nu sînt tabletele. Ci modelul uman pe care vrem să-l formăm în școală. Am eliminat din școală valorile identitare, naționale, însăși Academia s-a arătat rezervată față de noile programe, subliniind pe bună dreptate că educația online este doar un paliativ, o componentă care nu poate înlătura învățămîntul tradițional, prezența umană. Iar reducerea numărului de ore, făcută tot așa, noaptea ca hoții, este o lovitură fatală. Dacă intrăm, cum se spune pompos, într-o societate a cunoașterii, dacă vrem, cum spune dl. Președinte, fără să facă ceva vizibil în acest sens, o Românie educată, trebuie să ne străduim ca elevii noștri să învețe cît mai mult, nu cît mai puțin. Să-și însușească tradiția cunoașterii. Să ne construim rapid o elită autentică. În domeniul meu de exemplu, al literaturii române, aș începe prin a crește programa de bac (acolo e nexul, nu în manuale) de la 17 autori cu un text la cel puțin 70 din toate epocile istorice ale literaturii. Nu explic aici de ce, am vrut doar să vă sperii. De aici poate începe transformarea învățămîntului prin revenire la normal. 

Imitația maimuțărită a distrus scoală românească. Experimentele importate otova au tăiat rădăcinile. Avem curajul să spunem că hamburgerul sau băuturile carbogazoase pline de zahăr sînt dăunătoare. Puțini au curajul să spună că similarul în școală ar fi „didactica prin descoperire și creativitate” sau programul Bologna. Profund dăunătoare și „bune pentru Orient”. Occidentul și-a păstrat suficiente școli, la toate nivelurile, multe particulare sau sub egida Bisericii Catolice, în care se face școală serioasă, după metodele tradiționale, în care-și pregătesc elitele. Restul? Restul sîntem noi. Vă recomand să citiți cartea recent apărută a lui Mircea Platon, Deșcolarizarea României, o analiză de 600 de pagini a distrugerii școlii românești, care mi-a dat ideea acestor fugare însemnări.