E o ironie a sorții parșive ca ministrul
învățămîntului să-și dea demisia pentru că a decis ca limba română să fie
predată de profesori de română, și nu pentru mulțimea de decizii aberante pe
care le-a luat în perioada de mandat sau pentru manualele de foarte slabă
calitate apărute la editura de sub egida ministerului. E o palmă a sorții
nemiloase ca, fie și o singură oră, ministru al învățămîntului să fie acvariul
numit Viorica Dăncilă. Dar, de vreme ce a doua zi nu s-a ivit nici urmă de
protest din lumea academic universitară (sîntem prompți numai la scrisori de
adeziune), înseamnă că nu soarta e de vină. E ciudat că doamna Dăncilă știe
cine au fost și ce au făcut manifestanții din 10 august, dar nu știe nimic din
ce au făcut jandarmii. S-o lăsăm deci să se bată cu „protestanții”.
învățămîntului să-și dea demisia pentru că a decis ca limba română să fie
predată de profesori de română, și nu pentru mulțimea de decizii aberante pe
care le-a luat în perioada de mandat sau pentru manualele de foarte slabă
calitate apărute la editura de sub egida ministerului. E o palmă a sorții
nemiloase ca, fie și o singură oră, ministru al învățămîntului să fie acvariul
numit Viorica Dăncilă. Dar, de vreme ce a doua zi nu s-a ivit nici urmă de
protest din lumea academic universitară (sîntem prompți numai la scrisori de
adeziune), înseamnă că nu soarta e de vină. E ciudat că doamna Dăncilă știe
cine au fost și ce au făcut manifestanții din 10 august, dar nu știe nimic din
ce au făcut jandarmii. S-o lăsăm deci să se bată cu „protestanții”.
E
batjocoritor că organizațiile ecologice tac mîlc la uciderea mistreților,
lupilor etc. și nimeni nu explică faptul că se pot repopula combinatele de
porci, dar un ecosistem nu prea mai poate fi refăcut. Biserica e certată aspru
că nu se implică social. Biserica e certată aspru cînd se implică social.
Plagiatul a devenit politică oficială de stat. Ironie tragică este că niciodată
în istoria noastră nu am avut o discrepanță mai violentă și dureroasă între
importanța contextului istorico-politic și micimea oamenilor care ne conduc.
Micime intelectuală și morală. Ironic e
faptul că toată lumea vrea să se construiască spitale: din banii de catedrală,
de referendum, de fîntîni, de cercetare, auzi inevitabil întrebarea: „de ce nu
se construiesc spitale?”. Nimeni nu cere să se dea la învățămînt sau la cercetare, deși spitale dotate ca „afară” mai
avem, școli nu prea. Ironică situație pentru un neam tare fudul de trecut, pe
care îl cunoaște și-l cultivă cu mare aproximație, dar complet dezinteresat de
viitor. Pentru că asta i-ar cere un efort de gîndire, de proiectare și de
consecvență constructivă pe termen lung de care nu ne dovedim deloc capabili. Ironic
este faptul că poporul își disprețuiește conducătorii, deși el i-a ales în deplină
libertate de opțiune, după chipul și asemănarea sa, fie prin vot direct, fie
prin stupida abținere (democratică, dar nu mai puțin stupidă, mai ales pentru o
populație abia ieșită din noaptea educativă a comunismului). Ironic este că
„profesorii de toleranță și democrație” sînt de o intoleranță vexatorie. Ironie
tristă și îngrijorătoare este că, în chestiunea Referendumului pentru
redefinirea căsătoriei în Constituție s-au ivit falii care au despărțit
societatea, prietenii, companionii de lupte civice, într-un mod absolut
neașteptat, pentru care nu eram pregătiți, s-au trezit în tabere diferite. Ironie
amară este că profeții civici ai libertății de opinie și ai dezbaterii ca unică modalitate de
rezolvare a chestiunilor sociale se arată mai ceva ca inchizitorii,
savonarolici împotriva celor care nu le împărtășesc de neclintit convingerile,
comisari ai poporului în concepții, după care cel care nu le acceptă teoriile
este bun de ostracizat. Îmi vine a spune că societății românești nu-i lipsesc,
în primul rînd, nici spitalele, nici școlile cu instalații sanitare civilizate,
nici chiar autostrăzile, îi lipsesc știința și arta dezbaterii chestiunilor
publice. Ce s-a întîmplat la TVR, ce se întîmplă cu reflectarea în media a
tematicii actualei campanii reprezintă un caz școală care va intra în manualele
de presă la capitolul patologiei de comunicare obiectivă. Ironie strâmbă este
că, în vîrtejul (post)modernității, regăsim biela-manivelă a vulgatei marxiste:
ideologia bate realitatea! De astă dată, ideologia bate biologia. Genul e
altceva decît sexul.
batjocoritor că organizațiile ecologice tac mîlc la uciderea mistreților,
lupilor etc. și nimeni nu explică faptul că se pot repopula combinatele de
porci, dar un ecosistem nu prea mai poate fi refăcut. Biserica e certată aspru
că nu se implică social. Biserica e certată aspru cînd se implică social.
Plagiatul a devenit politică oficială de stat. Ironie tragică este că niciodată
în istoria noastră nu am avut o discrepanță mai violentă și dureroasă între
importanța contextului istorico-politic și micimea oamenilor care ne conduc.
Micime intelectuală și morală. Ironic e
faptul că toată lumea vrea să se construiască spitale: din banii de catedrală,
de referendum, de fîntîni, de cercetare, auzi inevitabil întrebarea: „de ce nu
se construiesc spitale?”. Nimeni nu cere să se dea la învățămînt sau la cercetare, deși spitale dotate ca „afară” mai
avem, școli nu prea. Ironică situație pentru un neam tare fudul de trecut, pe
care îl cunoaște și-l cultivă cu mare aproximație, dar complet dezinteresat de
viitor. Pentru că asta i-ar cere un efort de gîndire, de proiectare și de
consecvență constructivă pe termen lung de care nu ne dovedim deloc capabili. Ironic
este faptul că poporul își disprețuiește conducătorii, deși el i-a ales în deplină
libertate de opțiune, după chipul și asemănarea sa, fie prin vot direct, fie
prin stupida abținere (democratică, dar nu mai puțin stupidă, mai ales pentru o
populație abia ieșită din noaptea educativă a comunismului). Ironic este că
„profesorii de toleranță și democrație” sînt de o intoleranță vexatorie. Ironie
tristă și îngrijorătoare este că, în chestiunea Referendumului pentru
redefinirea căsătoriei în Constituție s-au ivit falii care au despărțit
societatea, prietenii, companionii de lupte civice, într-un mod absolut
neașteptat, pentru care nu eram pregătiți, s-au trezit în tabere diferite. Ironie
amară este că profeții civici ai libertății de opinie și ai dezbaterii ca unică modalitate de
rezolvare a chestiunilor sociale se arată mai ceva ca inchizitorii,
savonarolici împotriva celor care nu le împărtășesc de neclintit convingerile,
comisari ai poporului în concepții, după care cel care nu le acceptă teoriile
este bun de ostracizat. Îmi vine a spune că societății românești nu-i lipsesc,
în primul rînd, nici spitalele, nici școlile cu instalații sanitare civilizate,
nici chiar autostrăzile, îi lipsesc știința și arta dezbaterii chestiunilor
publice. Ce s-a întîmplat la TVR, ce se întîmplă cu reflectarea în media a
tematicii actualei campanii reprezintă un caz școală care va intra în manualele
de presă la capitolul patologiei de comunicare obiectivă. Ironie strâmbă este
că, în vîrtejul (post)modernității, regăsim biela-manivelă a vulgatei marxiste:
ideologia bate realitatea! De astă dată, ideologia bate biologia. Genul e
altceva decît sexul.
Ironia pragmatică este că „economia
bubuie”. De atîta bubuială, în curînd o să explodăm cu toții. Ironia este că ne
cresc salariile și pensiile, dar mereu mai puțin decît inflația și prețurile,
lucru pe care Las Fierbințiul care poartă numele de România nu-l observă. Ironie
prăpăstioasă e să pui om implicat în plagiate șef al comisiei naționale de
validare a doctoratelor și un om cu dosare deschise șef la DNA. Ironie
didactică este să nu poți angaja cercetători de
nivel mondial la Acceleratorul de la Măgurele pentru că nu pot prezenta
o diplomă de bacalaureat, la ei neexistînd zisul examen.
După cum, ironia definitivei incompetențe și impotențe administrative este să
nu poți asfalta un drum de vreo 12 km din București pînă la acel loc de vîrf al
cercetării științifice mondiale.
bubuie”. De atîta bubuială, în curînd o să explodăm cu toții. Ironia este că ne
cresc salariile și pensiile, dar mereu mai puțin decît inflația și prețurile,
lucru pe care Las Fierbințiul care poartă numele de România nu-l observă. Ironie
prăpăstioasă e să pui om implicat în plagiate șef al comisiei naționale de
validare a doctoratelor și un om cu dosare deschise șef la DNA. Ironie
didactică este să nu poți angaja cercetători de
nivel mondial la Acceleratorul de la Măgurele pentru că nu pot prezenta
o diplomă de bacalaureat, la ei neexistînd zisul examen.
După cum, ironia definitivei incompetențe și impotențe administrative este să
nu poți asfalta un drum de vreo 12 km din București pînă la acel loc de vîrf al
cercetării științifice mondiale.
Dacă ați citit enumerarea aceasta, de
bună seamă că țara apare ca un loc unde se rîde hohotitor. Nu numai datorită
capacității noastre sinucigașe de a face haz de necaz. O spunea acum un veac,
într-o scrisoare Caragiale, ce înseamnă să rîzi prea mult: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decît cea de pînă
ieri: rîsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altădată față cu
cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul
[…]. Un dezastru mare ne pîndește – un dezastru incalculabil; și nu văd în
toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar
daco-macedo-românismul în faliment, dar-mi-te să… ne deie o mînă de ajutor.
Ce am făcut, ce am dres nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am
abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am
profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf in ochii lumii –
pînă ce am ajuns în sfîrșit să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de
nenorocirile noastre”. Cum să rîzi că a venit Plumb la Educație? Ironia
ironiilor este că România, cu toate acestea, mai funcționează.
bună seamă că țara apare ca un loc unde se rîde hohotitor. Nu numai datorită
capacității noastre sinucigașe de a face haz de necaz. O spunea acum un veac,
într-o scrisoare Caragiale, ce înseamnă să rîzi prea mult: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decît cea de pînă
ieri: rîsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altădată față cu
cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul
[…]. Un dezastru mare ne pîndește – un dezastru incalculabil; și nu văd în
toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar
daco-macedo-românismul în faliment, dar-mi-te să… ne deie o mînă de ajutor.
Ce am făcut, ce am dres nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am
abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am
profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf in ochii lumii –
pînă ce am ajuns în sfîrșit să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de
nenorocirile noastre”. Cum să rîzi că a venit Plumb la Educație? Ironia
ironiilor este că România, cu toate acestea, mai funcționează.
Christian CRĂCIUN
