Toată lumea simțim că se întîmplă ceva cu Europa, „continentul nostru” și, de vreo două decenii, „patria noastră lărgită”, ca să spun așa. Pare marele bolnav al lumii. Și nu numai din cauza terorismului. Mărturisesc a fi fiind un filoeuropean convins și, în același timp, un eurosceptic. Cu alte cuvinte, iubesc Europa clasică, educatorul lumii și leagănul civilizației planetare. Și sînt mai puțin entuziast față de construcția ei politico-birocratică actuală. Ca s-o înțelegem trebuie să ne întoarcem la rădăcini. Marele poet Paul Valéry a scris multe texte, după cataclismul primului război mondial, în care meditează asupra identității europene (da, există așa ceva: înainte de… sau după ce… a fi francezi, germani, români, polonezi, suedezi, sîntem europeni). El dă poate cea mai succintă descriere a elementelor fundamentale ale Europei: filozofia greacă, dreptul roman și credința creștină. Acestea sînt cele trei picioare pe care stă masa Europei. Și tot el subliniază ceea ce putem observa fiecare privind o hartă a lumii: că Europa nu este decît un fel de mică peninsulă la capul imensului continent al Asiei. Cum a putut acest teritoriu atît de redus să genereze practic tot ceea ce numim civilizație, e o chestiune mult prea complicată pentru a o aborda aici. Revenind la cei trei piloni pe care îi identifica scriitorul francez, să observăm că toți trei se clatină azi, deși ar fi suficientă șubrezirea numai a unuia.
În clipa în care s-a refuzat numirea creștinismului în constituția U.E. (papa Ioan Paul II a murit neconsolat) și în care afirmarea publică a creștinismului e văzută aproape ca o infracțiune, deja unul dintre stîlpi s-a surpat. Gîndirea greacă, din momentul renunțării la învățămîntul clasic și eliminării umanioarelor ca element formativ al personalității, tinde și ea să devină doar un sector închis, accesibil doar unor inițiați. Dreptul pare a sta cel mai bine, în măsura în care marile principii ale libertății, proprietății, drepturilor omului, democrației sînt chestiuni general recunoscute, numai că, în coliziune cu alte idei ale post-modernității, toleranța, discriminarea pozitivă, teoria genurilor etc., vedem cum în interiorul marilor orașe occidentale s-au format adevărate enclave în care legile țării respective pur și simplu nu se aplică. Și alte principii „de drept” controlează favelele.
Bătrînul continent, cum cu dreptate i se spune (deși Africa, spre exemplu ar merita mai degrabă eticheta asta, dar Africa nu a inventat nimic), a renunțat la toate rădăcinile sale și se miră că are febră. Suferă de o criză acută a memoriei, de o necroză a identității. Criza este vădită la mai multe niveluri: se vorbește despre o criză a elitelor, a leadership-ului, a învățămîntului, a comunicării, a culturii ș.a.m.d. O altă observație a lui Valéry spune că visul Europei pare a fi acela de a fi condusă de o comisie americană. Ceea ce pare a se fi îndeplinit, sub forma birocrației bruxelles-eze. Amenințată de terorismul islamic (deja interior, nu mai este de așteptat cel adus de valurile de imigranți), de imperialismul putinian, de concurența economică a Chinei, Europa se sufocă, exact ca un bătrîn obligat la un mers prea rapid. O altă problemă este și unitatea interioară a continentului. Părerea mea este că zguduirea din 1989, prăbușirea comunismului ca sistem politic și transformarea lui insidioasă în sistem de gîndire, a găsit Europa vestică nepregătită să asimileze cealaltă jumătate a continentului. Au făcut-o, firește, dar niciodată complet, cu strîmbături de nas ca ale aristocratului căruia îi vine ruda săracă la masă. Sucombate sub guverne socialist distributiviste, țările occidentale s-au trezit amenințate de o resurecție a extremei drepte pe care nu știu cum să o oprească.
Scriu acest articol sîmbăta, mîine sînt alegerile din Franța, Anglia a spus deja bye bye Europei, într-un gest de un suprem egoism geo-strategic care închide gurile celor care văd în naționalism un semn de înapoiere (numai în naționalismul esticilor, marile puteri au tot dreptul să și-l afirme), Polonia și Ungaria au și ele regimuri naționaliste, Germania s-ar alia oricînd cu Rusia spre împlinirea visului de dominație a Europei, transnaționalele, care nu au nimic a face cu democrația, fac jocuri față de care țările mici și slabe n-au nici un cuvînt de spus, și în tot acest peisaj Europa unită rămîne parcă tot mai acut o ficțiune. Și asta, poate și pentru că s-a îndepărtat de originile ei, chiar și politice, recente, de după cel de-al doilea cataclism mondial, de pe vremea lui Jean Monnet și Robert Schuman, care aveau o imagine destul de diferită de cea a oficialilor actuali asupra esenței Europei. Să nu uităm un lucru: la originile ei Europa a fost unită! Era o Europa Christiana, elitele ei se înțelegeau suprastatal în latina elitelor intelectuale. Soluția eu unul nu o văd decît în eliminarea colesterolului ideologic care înfundă arterele tradiției europene. Oxigenul construcției de viitor trebuie să circule iar. Toate civilizațiile tradiționale aveau o singură preocupare: să păstreze fidel trecutul. Civilizația europeană e singura de pe planetă care s-a născut construind viitor. Va trebui să-și regăsească această vocație. Și încă o vorbă: dacă UE se prăbușește, România se va numi Republica Teleormăneană.
Christian CRĂCIUN
