La inițiativa lui Codruț Constantinescu, spirit de cavaler irlandez, luptător pînă la capăt, ne-am întîlnit, cu stricta respectare a distanțelor, la draga noastră gazdă, Librăria Elstar (mulțumim doamnă Lorena Crintea!), împreună cu Florin Dochia, să comentăm într-o „serată” difuzată online pandemia. Dintr-un punct de vedere să-i spun cultural și filosofic, televiziunile ne îneacă oricum cu celelalte perspective. Încerc să prezint aici cîteva idei, unele pe care nu am avut răgazul să le exprim în dezbaterea noastră.
Am citit că OMS a atras atenția asupra „infodemiei”, adică a riscului de a deveni robii informațiilor prăbușite în cascadă asupra noastră. Chiar dacă te uiți la o televiziune corectă și responsabilă (nu e cazul la noi!) la care ore la rînd se dau aceleași imagini cu salvările roșii, izoletele și medicii îmbrăcați în costume de cosmonauți, apoi tot felul de comentatori mai mult sau mai puțin „în chestie”… toată această agresiune de imagini va sfîrși prin a ne îmbolnăvi psihic. Una din primele măsuri pe care le-am luat a fost să nu mai dau deloc drumul la televizor. Îmi iau informațiile din buletinele de știri de la radio și din cîteva fluxuri de știri. E suficient. A-ți păstra echilibrul sufletesc este esențial într-o astfel de încercare.
Omenirea s-a oprit, brusc, dintr-o alergare frenetică și se uită nedumerită în jur. Nu recunoaște locul unde se află. De la sfârșitul războiului mondial, umanitatea nu a mai trecut printr-o încercare similară. Cu observația că atunci lumea era educată, obișnuită cu privațiunile. Ierarhia de valori presupunea curajul, respectul legilor, patriotismul, un anume stoicism în înfruntarea privațiunilor, o rezistență psihică și fizică incredibilă pentru noi azi. Toate s-au schimbat într-o lume a plezirismului generalizat. Nu ni se cere să plecăm în tranșee înnămolite și să mîncăm o coajă de pîine mucegăită pe zi. Doar să stăm în casă. Atît. Mare sacrificiu, nu? După 8 decenii de evoluție economică abrupt ascendentă, de hedonism, „fericire obligatorie”, distrugere a valorilor în numele unei „libertăți” bezmetice s-a indus ideea unei creșteri fără sfîrșit și a unei stăpîniri rațional-științifice a lumii. Ambele aspecte își dovedesc, vai, acum precaritatea. Ca și puzderia de speculații intelectuale despre post-uman, post-adevăr, moartea valorilor tari, imaginarea de „drepturi” fantasmagorice, relativism etic șamd. Virusul e o oglindă care ne arată adevăratul chip. Și o palmă violentă, din aia care te învîrte în loc și te întoarce spre înapoi. Spre rădăcinile de care ideologiile ultimelor decenii au crezut că ne pot rupe în numele unui iluzoriu „progres”. S-a prăbușit mitul schilav al progresului, ce vom pune în loc? Lucrurile grele abia urmează, după ce ne vom număra morții în lumea întreagă, va fi rearanjarea lumii după o altă ierarhie (da, va trebui să redescoperim ierarhiile!), renunțarea la societatea spectacolului, redefinirea democrației și refacerea meritocrației, schimbarea liderilor, schimbarea filosofiei pedagogice, instaurarea unui fel de modestii generale. Societatea consumului exponențial se privește în oglinda blocajului global. Pentru care nu este evident pregătită, decenii întregi de educație întru blegeală și fandoseală „estetică” ne-au alterat (definitiv?) imunitatea morală. Ne-am pierdut doi ani și mai bine discutând ceva de in-discutabil: că o familie este formată din bărbat & femeie. Punct. Încercând să redefinim normalul, ne-am situat în afara normalului, prezentat de unii ca o îngrădire a supremelor „drepturi ale omului”, mai periculoase decît Inchiziția pe care o tot invocă, fals istoric de altfel. În numele unor libertăți fără limite a unor minorități au fost îngrădite grav drepturile majorității. Se vor schimba toate astea după? Deocamdată, învățăm să stăm locului. Vă dați seama ce expresie? Pentru o lume fără granițe, obișnuită să circule… Acum cîteva luni, erau o mulțime de orașe care nu mai știau cum să reducă, înnebunite, numărul de turiști. Acum le vedem pustii. Vom reuși să găsim un echilibru decent? Una dintre trăsăturile lumii contemporane este izgonirea morții ca fapt cotidian. Contrariind euforia perpetuă (formula este a lui Pascal Bruckner, într-o edificatoare analiză) a lumii de pînă ieri, moartea este socotită ceva rușinos, este eufemizată și scoasă din realitate. Acum, umblă liberă pe străzi. Mă întorc la teza de la începutul acestor rînduri. Agresiunea informațională la care sîntem supuși, căreia ne supunem cu voluptate, la care contribuim vehement este un mare pericol. Ne smintește, ne dereglează, ne deraiază. Omul reînvață să fie singur cu el însuși. Greu, foarte greu!
Christian CRĂCIUN