„Cît a domnit Ștefan cel Mare? Răspuns: 7 minute, între 14.57 și 15.04”. Un om politic despre care circulă asemenea bancuri ar trebui, în mod normal, să dispară de pe scena publică. Să fim înțeleși, dacă doamna (nomina odiosa) ar fi făcut greșeala în mod izolat, ar fi trebuit să manifestăm maxima toleranță: oboseala, stresul, răspunderea, ațipirea homerică erau motive suficiente. Numai că orice intervenție publică a doamnei se transformă într-o cascadă de gafe, perle lingvistice, erori gramaticale majore, nonsensuri, minciuni sfidătoare care dau materie primă zile la rînd ziarelor și site-urilor. Și atunci nicio îngăduință nu mai este permisă față de acest personaj malefic și profund dăunător țării prin incompetență, incultură și incapacitate de a face față obligațiilor din fișa postului.
În Scrisoarea III, Eminescu descrie chipul falsului patriot: Vezi acolo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget… Búget, cum evident trebuie citit datorită rimei și a sensului, înseamnă puhav, umflat de boală. Evident că doamna oficială care pronunță búget pentru banii țării habar nu are de chestia de mai sus. Pur și simplu se află în imposibilitatea de a comunica. Cuvintele sînt pentru domnia sa pietre de poticneală. Recent, doamna a făcut o „vizită de lucru” (cei trecuți de o anume vîrstă își aduc aminte ce înseamnă) într-un județ. M-a șocat stilistica acestei vizite, cu nimic deosebită de cea ante-89 a ceaușeștilor. Umilința și ușoara înclinare servilă a coloanei vertebrale, la autoritățile locale, entuziasmul tîmp al celor aduși cu autobuzele, ne aruncau înapoi în timp. Prin prezența sa în fruntea treburilor țării și pe micile ecrane, doamna lovește incredibil de eficace și de precis în orice efort de a-i motiva pe elevii țării să învețe. Orice reformă curiculară ori pedagogică am face, este lovită din capul locului de nulitate, cîtă vreme în capul locului se află o nulitate.
O stilistică diametral opusă cultivă doamna primar al Bucureștilor. Un continuu harțag, un ton de permanentă criză de isterie, de ofensivă belicoasă. Ascunzînd însă la fel de prost incompetența și reaua credință. Ceva comun găsim și la d-na Olguța. Seninătatea cu care se minte, profitînd de prizonieratul alegătorilor care nu ar accede în ruptul capului la o sursă de informare alternativă, este deconcertantă. Comentînd un raport statistic îngrijorător pentru haosul guvernării, doamna ministru afirma senin că e pentru luna ianuarie, când de fapt era pe februarie, că au fost 12 zile nelucrătoare, cînd de fapt au fost cam jumătate, că e creștere, cînd de fapt e scădere. Dl. ministru de finanțe se trezi și el să ne spună că trebuie să o mai slăbim cu UE. Și atunci, încotro?
Ce vreau să spun cu aceste exemple? Mi se poate reproșa că deviez în nesemnificativ, că în spatele acestor doamne stă Marele Bărbat, care trage sforile, și că spre el trebuie îndreptate săgețile. Așa este, numai că răspunderea este individuală, nu oricine are privilegiul să spună asemenea lui Bobu: am fost un dobitoc. Fiind persoane mature, juridic responsabile, cu diplome (?!), cei citați nu vor putea niciodată da vina pe omul din Argentina. Care nu cunoaște frica, îl așteaptă Costa Rica. În context, atacurile la adresa învățămîntului de calitate își găsesc o explicație simplă. Secretul (inexistent pînă acum) privind rezultatele simulărilor (o idee proastă, o spun de 10-15 ani de cînd s-a instituit această parodie), care sunt catastrofale, sancționarea gravă a celor mai bune universități prin alocarea locurilor pentru masterat și doctorat, doar pentru că nu au sprijinit plagiatele și pe actualul ministru al învățămîntului, scandalul cu manualele unice, toate contribuie la scăderea calității școlii românești. În fond, a fost încă un pas întru desconsiderarea profesorilor, obligați să muncească în zadar, și dezorganizarea vreme de o săptămînă a procesului de învățămînt. Se leagă ce spun acum de prima parte a articolului.
Toată lumea postează pe Facebook imagini cu echipele noastre care iau premii la diferite olimpiade. Ca om din interior, mărturisesc că mă lasă perfect rece, e un fenomen care nu are nicio urmare pozitivă nici pentru învățămîntul în sine, nici pentru economia țării, nici pentru politică. Pentru că, de exemplu, s-ar putea face o statistică cu olimpicii din anii 1990-2000, acum maturi. Și să vedem cîți dintre ei se află acum „la butoane” în domeniile cheie ale cercetării, politicii, economiei. Cred că o teză de doctorat autentic în sociologie sau istorie s-ar putea face pe astfel de statistici. Și atunci ne-am explica de ce trebuie să facem un proiectat referendum ca să nu mai fie admiși penali în parlament. Eu nu înțeleg: e ca și cum ai face referendum despre legea gravitației. Orice jurist care încearcă să-mi demonstreze doct, la zeci de șouri televizate, că legea prevede așa și pe dincolo, poate să aibă 10 doctorate, pentru mine se descalifică. Trăim într-o țară búgetă în care actul de a citi un simplu text de pe hârtie a devenit o performanță pentru unii demnitari. Atunci, ce rost mai au așa zisele olimpiade?
Christian CRĂCIUN
