„Dr. C.I. Istrati intim“

Născut la Roman, la data de 5 septembrie 1850, într-o familie de boieri moldoveni, C.I. Istrati și-a dedicat viața cercetării științifice. A fost un academician român, chimist, medic, membru titular și președinte al Academiei Române în perioada 1913 – 1916. 

După obținerea doctoratului în medicină și chimie, întemeiază școala de chimie organică a Universității București unde activează ca profesor. Descoperirea unei noi clase de coloranţi, pe care i-a numit franceine, îi aduce notorietate la nivel european, devenind membru al Academiei Române, al cărui președinte devine în 1913. Convins de rolul educației științifice în formarea generaților viitoare, fondează Societatea Română de Științe și Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor.

În 1903 organizează o expoziție de știință pură și aplicată la București, prima de acest fel din țara noastră, a cărei reușită conduce la numirea doctorului Istrati drept comisar general al Expoziției jubiliare din 1906, al cărei rol era acela de a demonstra progresele făcute de România în cei 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. 

În cadrul acestei expoziții lucrează alături de el Gabriel Dichter, ziarist român, corespondent special al ziarului Epoca din București în capitala Franței care, impresionat de personalitatea omului de știință, scrie, un an mai târziu, volumul biografic „Doctorul C.I. Istrati intim” (Institutul de arte grafice Carol Gobl, București, 1907), pe care îl dedică mamei acestuia: „doamnei Maria Istrati-Capșa, în semn de nețărmurită admirație”. 

„Am avut cinstea și fericirea să lucrez alături de D-l Doctor Istrati la Expoziție; până atunci nu-l cunoscusem de aproape. Doctorului Istrati îi datorăm – toți cei care i-au fost ajutoare în anul trecut – dorul cu care lucram din zorii zilei până aproape de ziua următoare, fericiți chiar când ne înconvoiam sub arșița soarelui, sau chiar când copleșiți de lucru am fi avut prilej să privim faptul zilei, creșterea și sfârșitul ei, nădăjduind numai pentru a doua zi momentul de odihnă. (…) Opera Doctorului Istrati din 1906 o iubim mai ales acuma, când liniștiți, ne amintim frumusețea ei sub aspecte diferite; căci am văzut-o născându-se, ne sunt la inimă încă cuvintele calde de înfrățire a tuturor românilor, ne străbat încă fiorii entuziasmului serbării italiene sau franceze. (…) După Expoziție, când credeam că se reculege, l-am găsit pe Doctorul Istrati de dimineață devreme, scotocind vrafuri enorme de hârtii. Am aflat că sunt toate lucrările sale și nu mai încape îndoială că am cerut voie să le cercetez, căci dacă atâta scurtă vreme alături de Doctorul Istrati ne-a folosit, neapărat că alături de viața sa întreagă vom găsi un izvor neprețuit de pilde bune” – scrie Gabriel Dichter în prefața biografiei.

Volumul se deschide cu o istorie a familiei Istrati, din care aflăm că tatăl viitorului doctor C.I. Istrati, Ionică Istrati, era un om gospodar, care se îngrijea cu multă râvnă de moșiile familiei pentru a asigura bunăstarea copiilor, în timp ce mama acestuia, Maria Istrati-Capșa, era o femeie foarte cultă ce „posedă limbile franceză și germană”. „Colecțiunile pe cari lumea le-a putut vedea în muzeul «Trecutului nostru», etichetate toate cu numele Maria Istrati-Capșa, sunt în bună parte obiecte adunate sârguitor de însăși d-sa și păstrate până mai anii trecuți în frumoasa căsuță a Doctorului Istrati la Câmpina, unde colecțiunile fură inaugurate în mod oficial în prezența membrilor familiei, la 1897”.

Aflăm mai apoi detalii interesante legate de copilăria și tinerețea lui C.I. Istrati care fusese un copil deosebit de neastâmpărat: „(…) a fost găsit odată agățat de coarnele unei capre, iar altă dată a căzut de pe acoperișul șopronului pe un bivol – încă n-avea șase ani atunci – urcându-se spre a lua niște ouă de curcă. Într-alt rând aduce acasă un cap de mort pe care-l târa de păr – era un cap de femeie dezgropată, – sau într-altă ocazie a vârât într-un vas mare cu apă clocotindă un malac mort spre a-i păstra scheletul. Într-o vacanță, s-a chinuit împreună cu fratele său Vasile să schimbe cursul Siretului pe care voiau să-l vadă la poalele casei lor”.

Temperamentul nedisciplinat și rebel îi creează lui C.I. Istrati o serie de probleme în anii de școală, având deseori conflicte cu dascălii săi, mai ales cu aceia care nu-i plăceau: „Suferea pedepse groaznice la școală din cauza modului rău, extraordinar de rău, cu care trata profesorii fără teamă și fără vreo rușine. În clasa a 4-a fusese dat afară din școală pentru totdeauna; grație insistențelor mamei sale, a fost reprimit cu condiția să se permită direcției să-i aplice orice pedeapsă. Mama a primit și direcția l-a condamnat la carceră în toate duminicile și în întregul anului; așa că în loc de libertatea de care se bucurau colegii săi interni în zilele de Duminică și sărbători, el avea o zi întreagă de carceră. (…) Devenise spaima profesorilor și trecerea sa la școala de medicină era o adevărată fericire pentru profesori”.

În decembrie 1869 se înscrie la Școala de Medicină Militară pe care o înființase la București generalul medic Carol Davila. În paralel cu medicina urmează și Facultatea de Științe, chimia atrăgându-l în mod special. Motiv pentru care intră prin concurs asistent la laboratorul de chimie al doctorului Bernath anexat cursului de chimie al lui Davila. 

Legat de acest concurs, Gabriel Dichter povestește următoarea întâmplare: „Asupra concursului acestuia cunoaștem următorul haz. În laborator se aflau trei tineri care concurau la postul acesta de asistent. Erau: un farmacist, un locotenent și Istrati; acesta din urmă era foarte sărac pe vremea aceea și din cauza aceasta descurajat și retras. Nu mânca decât o dată pe zi și făcea un ceas de drum până ajungea acasă cu ghetele sale rupte (…). Farmacistul era bogat și era sigur de reușită, căci în afară de preparația sa specială pe care ceilalți nu o aveau, mai avea și darul să steargă haina tuturor spre lingușire. La Istrati nici nu se uita fiindcă îl credea și prea puțin însemnat ca adversar. Istrati lucră cu atâta râvnă încât lăsă în urmă pe ambii săi tovarăși de laborator. Când reușește, atârnă printr-o sfoară de tavanul odaiei o perie și a doua zi, când colegul bogat veni la laborator, îi arătă peria în mijlocul râsului tuturor prin cuvintele «de acum poți să ștergi hainele cât vrei, căci eu am fost recomandat»”.

Biografia continuă cu perioada în care, în calitate de șef al Crucii Roșii, își va face datoria față de patrie în timpul războiului de independență (1877-1878), când va îngriji soldați bolnavi de tifos, atât români, cât și turci, ajungând să se îmbolnăvească el însuși: „Răniții săi erau hrăniți toți cu o singură coastă de vită și o ceapă… iar șeful trăia cu ceai și foarte solizi pesmeți. Astfel, în colibă, cu ceai și pesmeți, a stat de la căderea Plevnei până la 26 Decembrie. În timpul războiului a îngrijit vreo 3.000 de răniți despre care a luat note regulate într-un carnet pe care-l păstrează cu religiozitate și după care s-a făcut raport Eforiei spitalelor. (…) La 27 decembrie trecu Dunărea cu răniții și bolnavii săi profitând de un dezgheț al Dunării și se oprește la Turnu-Măgurele. Pe drum l-a cuprins tifosul campaniei și de aceea de a doua zi nu-și mai aduce aminte ce a fost cu dânsul până când Dr. Michail, care-l găsise într-un bordei, sub pământ, îl luă la sine și-i dădu o îngrijire nețărmurită; grație îngrijirilor acestora, dr. Istrati a rămas în viață”. 

C.I. Istrati la sfârșitul campaniei pentru independență

Va fi decorat atît de regele Carol I, cît și de sultanul Abdul Hamid al II-lea, pentru „umana îngrijire a ostașilor sãi prizonieri”. „Din amintirile sale de război voim să mai menționăm faptul că Osman-bey, doctor în medicină, care se afla cu doctorul Istrati, mirat de buna îngrijire pe care acesta și românii în genere au dat-o turcilor, nu s-a putut reține fără să-i exprime uimire. Doctorul Istrati însă, întrebându-l dacă turcii au mulți prizonieri români, acesta i-a răspuns: «Turcii nu fac prizonieri», adică îi omoară” – mai scrie Gabriel Dichter.

Cariera medicalã va dura trei ani, pentru cã primează pasiunea cea dintâi, aceea pentru chimie, astfel că în 1882 pleacă la Paris pentru a studia chimia, deși între timp își întemeiază o familie. Legat de soția acestuia, Gabriel Dichter ne relevă următoarele informații: „Despre soția sa nu putem spune mai mult aci decât următoarele: e fiica fostului procuror general la Curtea din Focșani (…) Ca soție a favorizat aptitudinile soțului în diverse ramuri printr-o influență puternică și binefăcătoare, i-a administrat avutul și nevoile cu o pricepere extraordinară și printr-o corectitudine și dragoste fără seamăn a ținut familia veșnic în fericire. Munca pe care doctorul Istrati, din natură, era capabil să o desfășoare, a găsit în tovărășia doamnei Istrati și impulsul și îngrijirea de care au avut nevoie spre a da roadele acestea strălucite. Are gusturi de o simplitate excepțională și de o corectitudine pe care n-am mai întâlnit-o în mijlocul social care i se potrivește”. Din același volum aflăm și faptul că multe din lucrările pe care doctorul le scria erau dictate soției. 

Activitatea ştiinţifică deosebită determină oamenii de ştiinţă din Franţa să îl primească în anul 1884 membru al Societăţii de Chimie din Paris. Este ales şi membru al Societăţii de Chimie din Berlin. Reîntors în ţară, susţine un examen concurs la catedra de Chimie Medicală, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, reuşind ca profesor titular. În activitatea de cercetare științifică, descoperă o clasă de coloranţi fără azot, pe care le numeşte franceine. „Descoperirea aceasta a avut mult răsunet. Franța întreagă prin savanții săi îi mulțumea măgulită de atenția și de iubirea pe care doctorul Istrati ca român i-o dovedea numind Franceine substanțele descoperite” – mai notează Dichter.

În anul 1885, C.I. Istrati devine doctor în chimie, pentru ca în 1887 să fie profesor de chimie organicã la Facultatea de Științe din București, acolo unde prima lecție a fost de fapt un omagiu dedicat memoriei lui Carol Davila. „(…) am ținut pentru a inaugura cursul meu, să consacru prima lecțiune memoriei fostului titular, doctorului Davila. Acest mod de a proceda față de cei ce au pus serviciile și întreaga activitate a vieții lor pentru binele unei școli este un lucru stabilit în toate țările culte, unde recunoștința și neuitarea către cei morți întrețin sentimentele generoase și spiritul de datorie a celor ce-i înlocuiesc și urmează în cariera lor” .

Gabriel Dichter, autorul biografiei „Doctorul C.I. Istrati intim” (Institutul de arte grafice Carol Gobl, București, 1907) amintește și de un episod trist din viața doctorului Istrati petrecut în anul 1894. „Fiul său, pe care-l idolatriza moare în vârstă de 9 ani. (…) Iată incidentul curios de care-și aduce aminte cu durere, relativ la moartea copilului său. Cu patru luni înainte, copilașul spunea mamei sale că va muri și în preziua morții a bătut în perete spre a i se deschide parcă ceva spunând și ora la care chiar a murit a doua zi. Nu ne permitem mai mult, deoarece amănuntele acestea vor fi desigur citite de părinții aceștia atât de iubitori și nu voim să-i îndurerăm prin răscolirea acestei vremi triste de care se pot consola prin fiii lor Neculai și Radu cari le fericesc zilele. Radu arată exact firea fermă, viguroasă și imaginația fertilă a tatălui său, pe când Neculai e cu judecată, mai atent și mai mlădios”.

Ca profesor a rămas în memoria studenților sãi prin felul în care își construia lecțiile, împletind într-un mod unic și captivant arta comunicării informațiilor cu caracter științific cu momente amuzante din viața marilor chimiști. „Vocea sa clară și forte l-a ajutat mult, apoi spiritul vioi le făceau atractive, experiențele ca și cuvântul însuși nu erau monotone cum din nenorocire se întâmplă multor savanți, erau și animate și presărate cu măsură de glume” – scrie G. Dichter referindu-se la cursurile ținute de Istrati. Peste ani, profesorul Gh. Longinescu, unul dintre studenții preferați ai lui C.I. Istrati își amintește de asemenea cu plăcere figura dascălului său: „Mai sprinten și mai impunător era un profesor înalt și bine făcut, cu barbă frumoasă, cu mustăți stufoase, cu nasul regulat și cu o căciulă de astrahan țuguiată. Renumele lui era mare de pe atunci”.

C-tin Istrati alături de asistenții săi

În anul 1899, C.I. Istrati devine ministru în cabinetul Cantacuzino, apoi este titular al departamentului Instrucțiunilor Publice (1899-1900) unde publică o nouă lege a învățământului, propune înființarea unei școli practice de chimie și fondarea de biblioteci sătești. Mai apoi deține portofoliul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1904-1907) şi al Ministerului de Industrie şi Comerţ (1916).

„Ca ministru ar fi făcut desigur multe reforme folositoare, dar timpul a fost prea scurt. Ca ministru al Lucrărilor Publice crează școala de meșteșuguri din Bacău. La deschidere pronunță un discurs din care extragem o parte fiindcă ne dă vederile sale cu privire la felul în care trebuie să lucreze țara. Iat-o: «Trebuie să dezvoltăm mai întâi breslele noastre pentru ca să producem cel puțin 60% din articolele aduse astăzi din străinătate, iar restul de 40% să-l importăm prin comercianți ieșiți tot din rândurile noastre». (…) Fiind la lucrările publice a inspectat și studiat absolut toate lucrările din țară. E primul minstru care inspectează malul întreg al Dunării și serviciul de navigație de la Vârciorova la Sulina. În urma sa au mai călătorit pe același parcurs d-l Dimitrie Sturdza și în urmă M.S. Regele” – mai notează Gabriel Dichter în biografia sa. 

Marea realizare a dr. C.I. Istrati a fost, fără doar și poate, Expoziția Națională din 1906 organizată cu ocazia aniversării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, al cărei Comisar general fusese numit prin decret cu un an mai înainte. 

„Expoziția din 1906 a fost coroana sa de lauri; străinătatea s-a uimit după cum s-au minunat și românii, de ce știu și ce pot. Dacă în 1907 n-ar fi fost revoluția agrară, ar fi lăsat loc unei adevărate revoluții economice, atât atrăsese atenția lumii. Cineva a spus că simbolul comerțului va fi pentru țara românească Expoziția din 1906. M.S. Regele s-a dus la Expoziție ori de câte ori sănătatea-i zdruncinantă îi dădea răgaz (…) Spre semn de mulțumire a oferit doctorului Istrati un ceasornic de masă în aur și arătându-i cât de frumos sună i-a spus: «să vă sune numai ceasuri fericite»” – se mai arată în volumul biografic „Doctorul C.I. Istrati intim”.

Istrati avea să fie răsplătit cu marele premiu al expoziției și medalia comemorativă de aur. A mai primit un album și două medalioane de bronz care reprezintă chipurile Regelui și Reginei. 

Dr. C. I. Istrati vine în Câmpina în 1890, unde își construiește o casă pe un teren imens, avându-i vecini și prieteni pe B.P. Hasdeu și pe Nicolae Grigorescu care, deși nu erau născuți local, se stabilesc aici aproximativ în aceeași perioadă. 

„Ca loc de retragere are căsuța sa din Câmpina, unde dintr-un loc neîngrjit mai înainte a făcut un parc admirabil. Aici a colecționat tot soiul de brazi și mai toate economiile și le-a întrebuințat pentru parcul de la Câmpina. Căsuța e întâia casă țărănească model realizată în țară. (…) Stabilindu-se la Câmpina, a înființat imediat un spital sătenesc, unde dădea consultațiuni gratuite care se ridicau la mai mult de 1000 pe vară – și care s-au transformat actualmente într-un spital foarte căutat, cu medic și medicamente” – mai aflăm în cartea scrisă de Gabriel Dichter. 

Ca reprezentant al materialismului ştiinţific-naturalist, Constantin Istrati a apărat concepţia despre unitatea materiei, combătând energetismul, idealismul fizic şi agnosticismul. Spre sfârşitul vieţii, concepţiile sale suferă o schimbare majoră, trecând de la ateism la fideism, aflăm de la același biograf. „E spiritist de la 1892 până când a fost ateu. A devenit prin spiritism religios, creștin, după cum mai târziu și Vermont a ajuns la aceleași convingeri” – notează G. Dichter.

C.I. Istrati participa la ședințe spiritiste în casa lui B.P. Hasdeu, într-o aripă a arhivelor ori uneori le organiza în propria casă până pe la 1895, când încetează să mai participe, revoltat de ceea ce i se întâmpla savantului Hasdeu despre care considera că este „jucăria primului venit. Credea tot ce-i spuneau cei ce aveau interes a-l linguși, a-l înșela, a-l specula”, motiv pentru care apelează în repetate rânduri la uzul rațiunii din partea acestuia.

În anul 1917 decide să plece din țară, iar la 30 ianuarie 1918 încetează din viață, fiind incinerat, așa după cum își exprimase dorința. Cenușa acestuia a fost adusă la Cimitirul Bellu, acolo unde se găsește un bust realizat de sculptorul Raffaello Romanelli.

Biblioteca Municipală din Câmpina poartă numele savantului deoarece acesta a înfiinţat în 1906 prima bibliotecă publică locală, la Şcoala de băieţi nr. 1. Biblioteca avea un fond de carte de 4.200 de volume, provenite din donaţiile proprii şi ale prietenilor. 

De asemenea, în memoria acestuia, începând cu 1 septembrie 2009, cel mai vechi liceu din municipiul Câmpina primește numele de Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”.

(Ilustrații din volumul biografic „Doctorul C.I. Istrati intim”).