Câmpineni în închisorile comuniste

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.

În perioada 1948 – 1964, cei care nu acceptau dominația bolșevică au fost arestați. Era suficient, de fapt, să se spună asta despre cineva, un „binevoitor” de la partid sau de la Securitate era dispus să creadă și să ia măsuri pentru ca „dușmanul poporului” să fie eliminat. Este drept, în perioada aceea tulbure existau grupuri mai mult sau mai puțin organizate care nu se limitau la discuții împotriva noului regim. Şi în Câmpina, ca și în alte părți, au fost tineri care au crezut că pot schimba ceva, poate chiar cursul istoriei, dacă tipăreau manifeste și popularizau idei despre libertate, dacă scriau pe garduri sloganuri, dacă ascultau Europa Liberă și comentau și răspândeau informațiile auzite. Unii dintre ei dețineau și arme. Nu se mai știe acum dacă le-au folosit sau nu. Cert este că uneori acțiunile lor îi vizau pe secretarii de partid, pe așa-zișii ilegaliști comuniști. 

Câmpineni arestați în această perioadă au fost marea lor majoritate tineri. „Lotul câmpinean” s-a adăugat „lotului mediciniștilor”, în total aproape 700 de studenți din toată țara. Câmpinenii au fost ridicați într-o noapte de Crăciun și au fost luați în primire de un anume Nicolschi. 

Acest grup a fost predat instanței de la București care a decis pedepse de la 25 de ani până la închisoare pe viață. Recursul era însă obligatoriu și condamnații au mai trecut o dată prin calvarul unui proces regizat. Câmpinenii arestați atunci își amintesc cine era judecător șef la curtea de apel București, cine i-a trimis la Canal, la Aiud, la Pitești: soția lui Silviu Brucan. Condamnările lor s-au făcut în baza articolului 209 CP, „crime și delicte de uneltire, omisiune de denunț”. Cei 18 câmpineni au fost arestați de Direcția Generală a Securității Statului de la București, iar „acțiunile lor subversive” au fost depistate în timp ce Securitatea îi ancheta în maniera specifică pe studenții bucureșteni. Pentru crime imaginare, ei au făcut detenție la Canal (câmpinenii au făcut parte din primul lot de tineri aduși aici), Pitești, Aiud… 

Unii nu s-au mai întors. În tot acest coșmar al torturii fizice și psihice, un detaliu l-au gândit prost torționarii: deținuții politici care trebuiau supravegheați atent nu au fost amestecați cu hoții și criminalii. „Dușmanii regimului” au rămas împreună, au alcătuit un grup aparte în închisori, au avut parte de un tratament „special”, dar în aceste grupuri unite șansa de supraviețuire creștea. Pe mulți i-au salvat colegii de suferință. 

Cei care au ieșit din închisori în 1964, în urma decretului semnat de Gheorghiu Dej, au avut de îndurat nu numai traume pe viață, dar și un dureros stigmat social. Ei erau pentru regim criminali în libertate, suspecţi tot timpul de revoltă, oamenii care trebuiau eliminați mai devreme sau mai târziu. 

Mircea Verbancu își amintește că după ieșirea din închisoare a reușit să se angajeze la IFET. După câțiva ani, însă, i s-a înscenat un proces public. Completul de judecată s-a reunit în fața oamenilor muncii, colegi, probabil pretinși prieteni, unii voluntari, alții aduși cu forța. Acuzatul fusese condamnat deja de Securitate, dar mascarada regizată trebuia să continue.

„Recunoști, individule, faptele de care ești acuzat?”, întreba completul. „Individul” nu merita titlul de „tovarăș” de vreme ce întinase mărețele idealuri. Omul, „prelucrat” înainte de Securitate, recunoștea. „Ce părere aveți?”, întreba procurorul. Sala urla dezaprobator. „Nu merită să fie om acest dușman al poporului!”, „Pedeapsa e prea mică!” – strigau foștii colegi. Isteria era așa de mare încât la ieșire oamenii loveau cu sete condamnatul, îl scuipau, erau gata să-l linșeze. 

Ani mai târziu, Mircea Verbancu a auzit scuze de la foștii săi acuzatori. „Mi-a fost frică” a fost cea mai frecventă explicație. Nu mai conta oricum.

Sorina BUMBĂCEA

Deţinuţi politici din Câmpina în perioada 1948-1964

Primul episod, Documente şi verdicte distrugătoare care au desfiinţat vieţi omeneşti, poate fi citit AICI.