Recent, citind amintirile marelui om de teatru, regizor şi dramaturg Sică Alexandrescu, am dat de un interesant document publicat de autor. Maestrul se referea la un episod din viaţa marelui actor Matei Millo (1813 – 1894) care, cu buzunarele goale, neavând mijloace de a organiza un spectacol, anunţa pur şi simplu o reprezentanţie într-un oarecare oraş de provincie şi plasa bilete, de preferinţă loji, la familiile de vază din localitate. Cu o zi înainte de data spectacolului, cumpărătorii se pomeneau cu o scrisoare redactată astfel:
“Câmpina, 10/22 iunie 1889
Mult onorabilul meu Domn,
Lovit, pe neaşteptate, de dureri reumatismale de care din când în când sufer de mai mulţi ani; şi ordonat de doctori de a face Băi la Câmpina, îmi este cu neputinţă de a da reprezentaţia pentru care aţi bine-voit a-mi lua o lojă. Vă rog dar să mă scuzaţi şi viu cu tot respectul, a solicita de la bunătatea inimei Dv. ca s-îmi acordaţi un termen până la sfârşitul curei mele, când întorcându-mă în Bucureşti în deplină sănătate, nu voi lipsi de a juca reprezentaţia promisă.
Sper, onorabilul meu Domn, că inspirându-vă de nobilele Dv. sentimente nu veţi refuza bătrânului artist favoarea ce vă reclamă.
Primiţi, onorabilul meu Domn, asigurarea profundei recunoştinţe,
Al Devotatului Dv. Serv Millo
N.B. La caz când veţi pretinde acei 30 lei îndărăt, informaţi-mă să vii înapoiez”.
De numele lui Millo se leagă nu numai informaţia despre băile din Câmpina, care erau foarte căutate în a doua jumătate a secolului XIX, dar şi o alta despre Casa Domnească din centrul oraşului a domnitorului Barbu Ştirbei.
Scriitorul, pe nedrept uitat, Nicolae Petraşcu, în volumele de evocări “Icoane de lumină”, relatează: “… în vara anului 1850, Millo îşi făcu prima lui apariţie în Bucureşti. Sosirea a fost o zi mare şi neuitată în istoria teatrului. Publicul îl primi cu cele mai mari ovaţii şi debutul său cu Coana Chiriţa desfundă mahalalele şi zile după zile a curs lumea la porţile teatrului, venind boierii de pe la moşii şi chiar Vodă cu Doamna, coborându-se de la Câmpina adeseori”.
În 1858, domnitorul Barbu Ştirbei îşi construise o reşedinţă de vară în centrul Câmpinei, Casa Domnească, o clădire impunătoare şi trainică, demolată după 1990 fără să se ţină cont de valoarea ei istorică pentru oraş. Principele Barbu Ştirbei cumpărase moşia boierilor Câmpineanu şi în actul de vânzare din 1879 se menţiona că pe proprietatea Ştirbeilor se află şi un important stabiliment balnear. În 1880 s-a expropriat terenul central din spatele Primăriei (proprietatea Anghel Marişca) pentru a se face o grădină publică, loc de recreere pentru vizitatorii care veneau la băile minerale din oraş. Grădina publică a fost distrusă prin anii ’60, pentru a face loc blocurilor de pe strada Eminescu (un adevărat pericol pentru cei care le locuiesc acum, fiind grav afectate de seismul din 1977).
Despre Câmpina staţiune balneară găsim informaţii amănunţite în lucrarea dr. C. Diaconovich, “Enciclopedia Română”, Tomul I: “… Câmpina staţiune balneară. Izvoarele nu sunt captate, aşa că stabilimentul dispune de puţină apă. Printr-o captare serioasă însă s-ar putea întruni un volum suficient, deoarece la o adâncime nu tocmai mare platoul Câmpina este pătruns de ape sulfuroasă subterane. În comparaţie cu trecutul, Câmpina se află în decadenţă. Înainte de 1857, era aici un stabiliment de idroterapie bine usitat, condus de Hatschek, care învăţase această specialitate la Grafenberg, sub direcţia lui Priesnitz, primul care introduce acest sistem de cură în România. Oraşul era în floare pe atunci, o muzică aleasă din Braşov venea în fiecare vară; bucurescenii alergau aici în număr mare (…). Analiza arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice cu base de calce, magnesie şi potas. (…) Aici îşi caută vindecarea bolnavii de reumatisme, boale de piele, afecţiuni uterine”.
Eficacitatea curelor a atras la băile din Câmpina şi pe prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria, care veneau aici în fiecare vară. Stabilimentul băilor se afla pe unde este acum societatea Concordia şi vilele care o încadrează. Puţină lume îşi mai aminteşte de acest loc faimos pe vremuri. Câmpinenii mai în vârstă ştiu însă de băile amenajate în schela Câmpina, pe unde este astăzi Autogara. În nişte clădiri modeste, apa sărată captată de la o sondă era adusă prin ţevi făcute din prăjini de sondă, în două saloane, unde se aflau mai multe căzi făcute din lemn, ca să nu fie corodate de sare. Apa era încălzită şi în fiecare salon puteau intra într-o serie zece persoane, într-o parte bărbaţii, în alta femeile. Câmpinenii veneau pregătiţi de acasă cu prosoape, halate de baie şi după ce ieşeau din sala de tratament, din apa care era încălzită, aveau un vestiar unde aşteptau un timp, ca să nu iasă înfierbântaţi în aerul rece de afară. Băile, foarte căutate de cei care aveau probleme cu reumatismul, au fost desfiinţate odată cu sistematizarea cartierului, la începutul anilor ‘70 şi astfel a dispărut ultima rămăşiţă a staţiunii balneare atât de apreciată pe vremuri.
Alin Ciupală
