Editorial

Una dintre explicaţiile pentru care suntem în rahat

În scurta vacanţă de iarnă care tocmai s-a încheiat am avut timp şi inspiraţie să lecturez două dintre cele mai recente cărţi apărute pe piaţă şi anume Un secol cu Neagu Djuvara scrisă de George Rădulescu şi 1990. Anul şarpelui orb, scrisă de Constantin Trandafir.
Povestea vieţii şi a experienţelor trăite de Neagu Djuvara şi jurnalul lui Constantin Trandafir sunt două lucrări care pot fi privite, la un moment dat, ca un întreg, cu condiţia de a accepta teoriile lui Djuvara şi a le rememora în timpul lecturii jurnalului din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990 semnat de C. Trandafir. În loc de alte comentarii, voi publica câteva pasaje din teoriile lui Djuvara şi câteva momente surprinse în zilele Revoluţiei la Câmpina de C. Trandafir. Poate veţi recunoaşte anumite personaje locale care s-au agăţat la gâtul nostru şi care ne sufocă de 21 de ani şi poate veţi găsi una dintre explicaţiile pentru care suntem azi în rahat. Nu ştiu dacă Djuvara are sută la sută dreptate când dă anumite verdicte şi nici dacă jurnalul lui C. Trandafir este oglinda perfectă a celor întâmplate în 1989 – 1990, însă ştiu că tipul de om la care face referire Djuvara şi pe care îl regăsim în jurnalul lui C. Trandafir a făcut şi încă mai face mult rău acestei naţii.

Un secol cu Neagu Djuvara. „(…) La un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii şi în ziua de azi. (…) Dacă cumva se va ajunge la un «proces Iliescu», mai întâi el trebuie chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. În momentul acela Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara. (…) Generaţiile tinere care vor veni, chiar şi copiii copiilor lui Adrian Năstase, care studiază în străinătate cu câte 60.000 de euro pe an, vor fi «spălaţi» ca să zic aşa. Ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de păienjenii de care vă vorbesc şi pe urmă România se va întrema. Suntem deştepţi şi ne vom lua locul în Europa unită. Să ştiţi că politicienii noştri vor ajunge preşedinţi în Europa unită. Asta cu condiţia de a trece de hopul acesta, pentru că suntem încă ciumaţi. (…) Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România, chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem. Mai întâi trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul ministru să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care de când au 7 ani şi până la maturitate vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii (s.n.)”.
1990. Anul şarpelui orb. Jurnal – C. Trandafir. Vineri, 22 decembrie 1989. […] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, puse în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale  «eroilor», cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă (n.r. George Severin). Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroase şi a «gaze» puturoase […].
Sâmbătă, 23 decembrie 1989. […] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare… La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit.
Duminică, 24 decembrie 1989. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitaţie năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluţie bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulţi inşi aţâţaţi urlă, îşi proclamă priorităţi. Niţă ţipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor şi mă pupă bălos. Alţii tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. […] Merg, apoi, la «şambra» gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiţă (beat turtă). El, Ghiţă, vociferează cu scrăşneli: «Şi cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biţă?»
Luni, 25 decembrie 1989. […] La şcoală, ora 9, aveam întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animaţie, «libertatea» face ravagii şi în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puţină. […] Dl. Bălu spune că este «indicaţia» să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experienţă… Trebuie alese şapte persoane. În faţă, Biţă ne explică ce fac «ei» la Conducerea oraşului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu şi el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biţă se înalţă şi se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înţeleg pericolul care urmează”.
P.S. Înainte de Anul Nou am stat de vorbă destul de mult cu o persoană importantă din mediul de afaceri câmpinean, care mi-a spus, printre altele, povestea licitaţiei pentru adjudecarea proiectului „Calea Dacia”, lucrare ce presupune realizarea unui pasaj suprateran de acces între Câmpina şi DN1. Preţ de o oră am ascultat această poveste şi am aflat lucruri care te fac să ţi se ridice părul în cap. Mi-am dat seama că „lucrarea de suflet” a lui Tiseanu este, printre altele, o afacere pe multe zeci de miliarde în jurul cărora roiesc multe buzunare politice. Momentan nu vă spun decât că licitaţia a fost câştigată de cel care a oferit preţul cel mai mare, cu multe miliarde în plus, iar statul de drept, cu instituţiile sale, a închis ochii. Ce credeţi, este valabilă afirmaţia lui Djuvara, aceea că  „în momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură”?
Săptămâna viitoare am să scriu câte ceva despre „rondul de flori” – sensul giratoriu din imediata vecinătate a complexului Fibec, unde administraţia locală a cheltuit o grămadă de bani şi cred că ar fi interesant să aflaţi cam prin ce buzunare au ajuns aceştia. Mă gândesc că o fi şi ăsta unul dintre motivele pentru care primarul Tiseanu a fost huiduit, al doilea an consecutiv, de către o parte dintre cetăţenii prezenţi la spectacolul din centrul oraşului, la trecerea dintre ani.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare