Editorial

Suntem un popor sau o naţiune?

Nu cu mult timp în urmă, un amic m-a întrebat neaşteptat de frust: „Ce vei face în ziua în care o să înţelegi că noi, românii, nu suntem decât un simplu popor care aşteaptă totul de la conducători şi nu o naţiune, cu propriu-i destin, capabilă să reacţioneze?“ În primul moment am vrut să mă ridic de la masa cafenelei unde ne aflam, să-i arunc două vorbe de dulce şi să plec, pentru că naţionalistul din mine suportă cu greu astfel de idei, până la urmă antiromâneşti. Apoi m-am aşezat mai comod în fotoliul de piele şi-am răspuns încolţit de gândul că poate are dreptate: „Voi reîncepe să scriu despre oameni, năravuri, conducători măcinaţi de corupţie şi nesimţire, cetăţeni al căror propriu destin nu mai figurează nici măcar pe lista lor de priorităţi şi nu în cele din urmă despre conceptele de naţiune, pe care nu avem dreptul să le uităm atunci când îi învăţăm pe copiii noştri“.
Zâmbetul puţin ironic al amicului mi-a stricat toată ziua. Aş fi dorit să merg mai departe cu discuţia şi să-i spun că o mare parte din istoria neamului nostru ne recomandă drept o naţiune care nu s-a lăsat călcată pe gât, însă imaginile recente ale românilor care nu sunt capabili nici măcar să protesteze împotriva unui regim bolnav m-au făcut să-mi ţin gura închisă. Am plecat de acolo cu gând să ies din rândul resemnaţilor şi să mă alătur celor, destul de puţini, care încă mai cred că în ţara asta se poate schimba ceva, care încă mai cred că destinul nostru este acela al unei naţiuni. 
Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu de 9 ani va ajunge peste câţiva ani să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare