PERSPECTIVE. Memento LXXXII

Niciodată nu scriu mai rapid decât sub impulsul indignării. Constat cu destulă uimire că a mea rămâne intactă. Mai am pentru încă o viaţă. Monica Lovinescu

Pe scurt, iată lanțul evenimențial: acum 82 de ani (între 21-23 ianuarie 1941) a izbucnit rebeliunea legionară din București, episod care avea să înscrie România pe traiectul sângeros al crimei instituționalizate împotriva propriilor cetățeni și de subsumare a ideologiilor procreatoare de ură sub stindardul fascismului de sorginte ortodoxist-etnicistă. Pogromul din capitala României se situează lipsit de glorie în galeria celor mai barbare episoade din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. În jur de 90 de evrei au fost torturați cu bestialitate apoi masacrați de către legionari în pădurea Băneasa, după care cadavrele lor au fost profanate. Un alt grup de „arhangheli” înfrigurați de duhul căpitanului lor au preluat 15 evrei de la Prefectura Poliției Capitalei pe care i-au dus la abator, unde i-au împușcat în ceafă. Trupurile lor au fost apoi atârnate în cârligele folosite pentru carcasele vitelor; li s-au scos intestinele și le-au fost înfășurate în jurul gâtului. Scriitorul Virgil Gheorghiu descrie scena apocaliptică din hala abatorului, precizând că asasinii scriseseră pe unele cadavre cuvântul cușer. Concomitent, au fost devastate prăvălii (1274, conform arhivelor), ateliere manufacturiere și case ale evreilor. Legionarii lui Sima au jefuit obiecte, bani și bijuterii pe care ulterior armata le-a adunat în aproape 200 de camioane, după înfrângerea rebeliunii. Federația Comunității Evreiești din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane de lei.

Erau oameni ca și noi. Cu familiile lor, cu viața și destinul lor. Cetățeni români.

Totul în numele purității neamului și în scopul zidirii unei „țări sfinte ca soarele de pe cer”. Acest huliganism feroce este definit de Vladimir Tismăneanu (care se inspiră, la rândul lui, după Mihail Sebastian) ca imbecilitate îndoctrinată. Un paroxism apocaliptic în care au fost, parcă, coagulate toate otrăvurile și umorile istoriei noastre. Tot Tismăneanu interpretează evenimentele de acum peste opt decenii drept o voluptate a participării la masacru și orgia fărădelegii sub masca falsei smerenii ascetice, o materializare a revoluției sfinților pe care o propovăduiau ideologii asmuțiți de Nae Ionescu. Aceiași ideologi care, în „curăția” duhului lor delirant, nu numai că nu au protestat (absolut niciunul!) împotriva abjecției, dar nici nu s-au delimitat de oroare. Tăcută a rămas și pravoslavnica biserică, ratând încă o dată ocazia de a-L mărturisi pe Cristos în vremi tulburi, când umanitatea a lipsit de la apelul istoriei. Radu Gyr, „gingașul” poet al închisorilor de mai târziu, instalase megafoane în fața Teatrului Național, prin care se revărsau eructațiile mistico-legionare, litaniile diabolice închinate căpitanului, sanctificarea răzbunării și eroizarea terorii în cea mai rudimentară manifestare a ei.

Resuscitarea duhului de atunci în diferite forme de agregare se manifestă plenar în societatea contemporană, mai predispusă ca oricând la omisiune și uitare. Monica Lovinescu avertizase încă de la începutul anilor 90 că nu vom reuși decomunizarea țării fără defascizarea ei înainte de toate. Nerușinării amneziei trebuie să i se opună ferm pudoarea neuitării. Misiune deloc imposibilă în condițiile în care actualele generații nu poartă vina crimelor de atunci, având însă datoria de a nu le face uitate, tocmai pentru ca tenebrele istoriei, ivite deja la orizont, să nu-i mai poată ademeni pe aceia care nu le cunosc.

Adrian Dragoș Defta