Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. (Epistola cătreEvrei XI, 38)
Frigul învăluia pământul. Ningea și viscolea ca în basmele copilăriei. Dar mai era un motiv pentru care nimeni n-ar fi ieșit din casă: bradul Crăciunului, bucuria și căldura celor mai inefabile momente din an.
În odaia lui veche de ani și amintiri, Bunicul clipea rar, cu privirea pierdută în depărtarea de unde nimeni nu s-a întors vreodată. Întrebat dacă vrea să se împărtășească, a aprobat grăbit din cap, fiindcă știa că urmează să plece. Iar Isus, pe care-L voia cu tăcută disperare, i s-a înfățișat în chip de preot, sculat degrabă de la masa Crăciunului și a familiei sale. Bunicul îl chemase la căpătâiul său pe Mihai, fiindcă îl cunoștea de-o viață. Știa că acel preot cu nume de arhanghel nu refuză niciodată pe nimeni și nu zăbovește nicio clipă de la întâlnirea cu nenorocirea, singurătatea și moartea. Spre a aduce alinare acolo unde este întristare și suspin. Fruntea Bunicului s-a luminat și, unde până mai adineauri umbrele tuturor fricilor îi bântuiseră sufletul, deodată s-a înviorat ca înaintea întâlnirii cu Cineva drag.
Pentru părintele Mihai nu a contat niciodată haina omului sau credința celui ce l-a chemat întru restriște. Lui Frau Suzi, care își trăia ultimele momente învăluită în spaima celui ce pleacă nepregătit, i L-a dăruit pe Isus, deși ea se născuse și trăise într-o altă confesiune. Acest preot al Bisericii nedespărțite are o singură fidelitate și o singură datorie: Dumnezeu. Dincolo de orice diferențe confesionale, disparități de cult sau alte obstacole născocite de trufia și neghiobia omenească, el apare întotdeauna, grăbit și necondiționat, acolo unde este nevoie de el. Asemenea Sărăcuțului din Assisi, nu dorește să fie mângâiat, ci să mângâie, nu să fie înțeles, ci să înțeleagă, acolo unde este ură – să aducă iubire, unde este dezbinare – să aducă unire, unde este îndoială – să aducă credință, unde este disperare – să aducă speranță, unde este tristețe – să aducă bucurie, iar acolo unde este întuneric – să aducă lumină.
Într-o altă zi a poposit la căpătâiul unuia dintre cei mai săraci din sat. Amărâtul acesta nu mâncase și nu băuse nimic de mult timp, iar femeia lui a înțeles că nu mai sunt zile. L-a chemat pe părintele Mihai, știind că acesta Îl poartă cu sine neîncetat pe Isus, în chip tainic și de nepătruns pentru mintea omenească. Și fiindcă mai știa și ea, ceea ce știau toți, și anume că Mihai vine mereu. După ce i-a împărtășit și binecuvântat soțul pentru marea și ultima călătorie, a vrut să-i dea preotului ultimii bani din casă… Părintele a îndepărtat cu blândețe mâna tremurândă a nenorocitei, ascunzându-și lacrimile și fugind înspre alte întâlniri cu suferința și sfâșierea.
În puținele clipe de răgaz, Mihai se refugiază în umbra codrilor întunecați, întocmai ca Laur al lui Vodolazkin, și acela un alt nebun al lui Cristos; în adâncul pădurii are o chilie numai a lui, de puțini oameni știută, la marginea unei cărări care coboară de pe culmile împădurite dinspre Răsărit. O legendă antică povestește despre obiceiul apostolului Bartolomeu care, după ridicarea la cer a lui Isus, continua să-L aștepte seară de seară în capătul grădinii, cu fața spre apus, privind soarele dispărând după colinele Iudeei. Mihai petrece adesea amurguri sângerii, în tăcere, așteptându-Lpe Isus, precum Bartolomeu odinioară, să coboare pe cărare și să-i dea binețe. Chiar dacă Isus va mai zăbovi prin alte plaiuri, alături de alte suflete însetate de El, sunt sigur că, în cele din urmă, va ajunge și la întâlnirea cu Mihai. Uneori simt nevoia să-l văd pe Mihai și în biserica lui, care miroase a catedrală străveche, de piatră; îl aștept să se ivească prin ușile împărătești, având în mâinile lui binecuvântate sfintele și înfricoșătoarele Taine. Când ochii lui mă țintuiesc, am senzația că mi se trimite un mesaj de iubire, de undeva de foarte departe. Și am impresia, de-o clipă, că el însuși este un sfânt coborât din înălțimile iconostasului.
Umpleți-i biserica! Bucurați-vă de zilele de pace și speranță. Și aduceți-vă aminte că lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.
Mihai își trăiește clipele într-o perpetuă așteptare.
Ca Isus să coboare pe cărare…
La mulți ani, părinte Mihai!
Adrian Dragoș DEFTA
Depun mărturie că întocmai este. La mulți și mângâiați de Duh ani, părinte Mihai!
Acest editorial îmi aduce aminte de parintele Arsenie Boca,care,în cele din urmă,la grămadă cu alti ortodocsi(unii dintre ei fosti legionari),a fost canonizat,după 35 de ani de pelerinaj masiv al sutelor de mii sau milioanelor de oameni,cu sufletul curat crestinesc,la mormantul sau.Multi dintre ei,probabil,ca se duceau si înainte de revolutie la El să se spovedească,fiindcă simteau ca tot ce marturisesc,indiferent de gravitatea faptelor,raman la duhovnic si nu ajung la urechile securitatii.Dacă supravietuia revolutiei confiscate,nu cred ca ar mai fi avut atata publicitate,din partea mediei centrale,pentru ca ar fi putut să spună „multe”.Cel mai important lucru a fost ca nu a cedat presiunii structurilor comuniste,chiar cu pretul întemnitarii sale în gulagurile ateiste si a dezbracarii de haina preotească.